Verzui, cu ochii răi, anemic, supt în pomeți, cu pantaloni prea largi și curea prea strânsă, cu omoplații ieșiți ca săgețile prin cămașa-uniformă, vai de mama lui cine i-o calcă, body-gardul stă, precum numele, țăruș, înfipt în importanța jobului de apărător al ghișeului primiri-urgențe.
Nu i-a plăcut sapa. N-o fi fost bun de portar, așa că face pe sperietoarea de strajă spitalului, ca nu cumva cretinii ăia de bolnavi aliniați la coadă să deschidă gura pentru a protesta ceva.
Sfrijitul apără vajnic mișcările în relanti ale madamelor de la ghișeu, cu ochii cei vigilento-amenințători (că fizicul de biscuit nu-l ajută).
Se mai ridică din când în când pe călcâie, ca opăriții de la circulație, pune mâna la pulan și analizează, cu privire de expert, pacienții – cât sunt ei de bolnavi și cam care ar fi ăia care ar putea deschide gura pentru a striga, peste rând, doamna funcționară, nu vă puteți mișca și dumneavoastră mai repede?
Bietul.
Mi-e milă de el.
Pare nemâncat și e prea tras la față.
O sta așa de țeapăn și demn -de frică să nu se prăvale în fața bolnavilor pe care-i sfidează.
Îl vor arunca ăia, flasc, la fundul cozii, până-i vine rândul, pentru constatare.
