… Prima zi de admitere la UNATC. Aproape încolonaţi, în grupuri de câte zece, tinerii candidaţi sunt duşi în săli de clase, pentru a aştepta intrarea la examen. Odată cu ei, aerul se umple de snopuri de speranţe şi temeri. Crispaţi şi rigizi, cu frica în oase şi ochi curioşi, candidaţii tac cu zgomot asurzitor. O mare de inimi, ca fluturii. Empatică, simt că mă prăbuşesc.
În loc să mă fac praf pe duşumea, zâmbesc larg şi îi încurajez.
S-au strâns, snop, lângă masa la care stau, şi ascultă ce vorbesc eu. Se bucura că am venit, deşi e sâmbătă, să fiu alături de ei. Se destind, şi inspiră adânc. Pe măsură ce trece timpul, grupul de la măsuţa de pe hol se subţiază, pentru că, din timp în timp, câte unul intră în camera de tortură. Privindu-l cum merge spre sala, în tăcere, inimile bat tare la unison. A intrat. Conversaţia continuă. A ieşit. Cu sfinţenie, ceilalţi îl ascultă şi îl încurajează.
Invariabil, toţi care ies sunt livizi sau îmbujoraţi, tremurători sau încremeniţi.
Toţi cei zece au fost examinaţi. Acum se aşteaptă rezultatele. Uşor absenţi, mai încearcă o glumă, mai pun o întrebare…În ochi li se citeşte acel “dacă aş fi intrat acum, aş fi ştiut ce să fac”. Adică energia şi curajul de după. Sunt strigaţi pentru rezultate. Puţini admişi, mulţi respinşi. Îmi sunt dragi toţi, iar durerea respinşilor nu îmi este străină. După cum nu îmi este străină nici fericirea admişilor. Îi încurajez pe toţi, pentru că văd în unele priviri disperare, abandon şi capăt de drum. Ne promitem întâlniri de consolare.
… Dincolo de orice acuzaţie de patetism, copiii ăştia îmi încălzesc inima. Admişi sau nu, au un fond de curăţenie şi o sensibilitate, un bun simţ şi o forţă, de mă şi mir: “Cum de i-ai adunat, doamne, doar pe cei buni?”…Nu văd nici o singură persoană care să mă impresioneze negativ. Nu văd fiţe, nazuri, mofturi. Doar emoţie şi respect. Faţa de o instituţie căreia îi vor toci treptele, poate, în câteva săptămâni, faţa de o profesie care îi va aduce în faţa oamenilor, în câţiva ani. Profesia de actor, care pentru această generaţie de candidaţi, e sfântă.
Tinerii de azi nu mai sunt cei de ieri… Dar ce plămada bună am văzut eu, azi…Că i-aş dă telefon, fiecărui părinte, să îi spun că îi mulţumesc… Pentru speranţa că nu este totul pierdut. Pentru certitudinea că viitorul nu e nesigur.
