Jurnalul lui Manon.

De când am căzut, săptămâna trecută, pleaşca, în noroi, pe o ploaie torenţială, în Mamaia, mi-au venit gândurile la cap.
…Ni s-a schimbat clima. Nu mai avem sfintele anotimpuri.

Aseară, mă uitam la televizor, sărind din post în post; furtuna, taifun, uragan, dezastre, inundaţii, zăpada, secetă… Aud, în fiecare zi, de flota lui băsescu, de preşedinţia lui năstase, de bâlbele lui bush. Nu aud pe nimeni trăgând semnale de alarmă în privinţa schimbării dramatice a climei. Nu văd îngrijorări duse mai departe de vârful interesului direct şi personal, nu văd temeri pentru nepoţii noştri, care vor prinde cu succes glaciaţiunea, nu văd atenţionări asupra poluării… Văd doar o luptă pentru putere. E an electoral.
… Deci, să ne lăsăm duşi de val. Cu case, cu speranţe, cu tot. Prioritar este spectacolul în care năstase îi ciufuleşte veveriţa lui băsescu. Şi o face atât de temeinic, încât uităm că se apropie sfârşitul omenirii, prin sfârşirea omeniei.
Care a răzvrătit, iată, şi clima.

Mă uit la reclamele de la teve…Şi una începe să mă agite… E aia cu vaca milka… Făcută de un misogin, cu siguranţă. După ce arată voios cum un ciopor de muncitoare din clasa animalieră masează, mulg, dau lapte, prelucrează ciocolată… încheie cinic cu o demoazelă femeie care e masată, la rându-i, pe spate, de un bărbat, în timp ce ea, savurând o bucată de ciocolată… face un sunet exact ca al vacilor…
E adâncă şi plină de substraturi reclama asta.
… Presupun că trebuia să avem un orgasm intelectual, la unison, în tonalitatea muuu, după care să asaltam pofticioase, luând în copite, standurile cu ciocolată?

Personal, m-aş fi regăsit în targhet dacă terminau reclama invers: ea, femeia, îl masează pe el, bărbatul, care stă ca boul, indiferent la alint…

Da, sexul vinde, numai că uneori consumatorii de sex au niscai furnici la ficat, când văd că s-au apucat de copulare şi produsele din galantar…

Apare obstinant la televizor o reclamă la un muştar Maggi, cred. Povesteşte el, muştarul, experienţa de la un grătar, când i-a cunoscut pe “ăia micii”, vorbeşte despre ceafă, şi, într-un final, avem un cadru în care oamenii îşi întind mâinile spre borcan. Vocea din off, a muştarului, exclamă:”Cred că o să…” După care, pauză sugestivă, şi auzim vocea prezentatorului:”Muştarul bun se… termină repede”.

Fraţilor, credeţi-mă, nu simt nevoia unor astfel de aluzii ce vin din partea unui muştar de masă care e pe punctul de a juisa, şi care, nefiind rezistent, “se termină repede”.
Cu atât mai mult, cu cât o astfel de rusinikă nu se prea povesteşte…

 … Sunt om, şi nimic din ce e omenesc nu-mi este străin… WRONG!… Îmi este străină starea de mort, căci nu am ajuns, încă, la ea……De aceea simt un vag fior pe coloană, şi nu în glanda salivară, la vederea unor spoturi cule şi trendy pe tema fascinantă a decesului, dar, mai ales pe tema vieţii de după…

Am un noduleţ pe trei reclame:
-în prima, o tomată este asasinată în direct, fapt care, în loc să mă amuze (asta era ideea), mă surprinde neplăcut;
-în a doua reclamă, o femeie superbă este deja moartă, şi se consolează în cer cu brânză pe pâine;
-a treia reclama s-a scos de pe posturi, în ea un cocoş face publicitate la o fermă – abator de păsări…
Are imagine bună reclama despre tomata vorbitoare, care-şi povesteşte viaţa, neştiind ce o aşteaptă. La un moment dat, buuum!, un ciocan o trimite în lumea de dincolo, căci ea, murind, nu putrezeşte, ci se transformă în ketchup… … Io, privitor, mă umezesc la ochi… ce brutalitate!

… Mărturisesc, am o oarecare jenă când întind mâna să cumpăr brânză Philadelphia, căci domniţa decedată prea devreme, ajunsă înger, ne spune clar că brânza aia are legătură cu al nouălea cer… Înţeleg că ideea este de gust “dumnezeiesc”, însă mie îmi transmite doar o milă faţă de biata îngeraşă…
Mai bine cumpăr Almette, că şi aia se desfăşoară într-un rai verde, dar, măcar, l-au poziţionat pe pământ, nu în cer, deci e pentru cei vii.

… Era, acum ceva vreme, la teve, o reclamă la o fermă de pui. Ca un desen animat… Un cocoşel, făcea reclamă la ferma aia… adică, un fel de cumpăraţi puii de la ferma noastră, omorâţi, beliţi de pene şi împachetaţi frumos… Era aşa de… neprivit vioiciunea cocoşelului…de absolut fiecare dată când priveam spotul, automat mi se făcea milă şi găseam foarte nepotrivită ideea. Fără să vreau, mă gândeam la centrele de concentrare naziste… Cum ar fi fost, să apară  într-un clip de prezentare, vreo două sute de oameni şi să zică: “S-a deschis o secţie nouă!”?

Pe de altă parte, problema e, clar, la mine, uite, de ce nu m-a crispat reclama cu porcul albastru, obrăznicuţ? Sau asta nouă, în care doi oameni aleargă după două orătănii din bătătură, care vor fi deposedate de ficaţi în curând?

Da, sunt absolut fascinată de reclamele la pasta de dinţi!…
Oameni veseli, medici grijulii, binevoitori, copii zâmbitori, glumiţe…

Gata, nu mai visez la paradisul cu iarbă verde, de care vorbesc bătrânii credincioşi, eu visez la paradisul oferit de reclamele la pasta de dinţi!…

Câtă armonie, cum mergi tu, om normal, la piaţă, să-ţi cumperi o varză, şi cum te aşază pe scaunul de dentist, ad-hoc, şi cum ţi se explică cele opt probleme de dinţi…

Cum mi se umplu ochii de lacrimi, când îl văd pe acel tătic ce mimează o durere dentară, dar de fapt el, nu?, glumeşte cu copilul, iar copilul dă buzna, bucuros, în cabinetul dentistului…

Ce armonie deplină la spălat, seara, ce de zâmbete albe, ce înălţător “să scăpăm lumea de carii” la unison, ce surprindere să vezi că, trecând printr-un loc public, un magazin, ceva, pac!, ţi s-a făcut o poză direct pe dinte şi ţi se explică, înainte de a fi prea târziu, că ai fisuri invizibile şi că pasta de dinţi cea minunată conţine minerale care acoperă fisurile, astfel ca tu, şi cel de lângă tine, şi toată lumea, tot globul, să trăiască în veselie, zâmbet şi armonie!… Aah!

… Fermecător fără rezerve, nu, acest Big Brother care te urmăreşte şi te prinde, când nu te aştepţi, cu problema pe dinte!?

 …Şi uite aşa aş fi trăit eu într-un dulce zbor fantastic, dacă o întrebare nu mi-ar fi încolţit, păcătoasă, în spatele dinţilor, pe limbă, aruncându-mă din braţele fascinaţiei, în tenebrele spaimei: Dacă, să zicem, eu nu am micro fisuri pe dinţi de acoperit, ce umplu ele, mineralele înglobate generos în pastă? Se aşază peste dinţi, gen tartru?…
Nu de alta, dar fascinaţia mea, ia vezi, cedează mintenaş în faţa eternei spaime de polizor!

Mircea Cărtărescu scrie articole în Jurnalul Naţional. Pe o pagină, acolo, i s-a dat un locşor să scrie…Şi voi ştiţi cum scrie Cărtărescu.
… Iar Tucă are editorial, un fel de plăstoare zilnică, ce, în loc să îi dea de bănuit că trebuie să se oprească şi să facă, mai bine, sport, îl face să “meargă mai departe”, mana în mână cu gioni ualkar… Subiecte scremute, încercări eşuate de artisticării, un fel de varză ce se vrea, uneori romantică dar a murit pe parcurs, o ruşine. Tucă e bun pe sticla, când îşi răscoleşte interlocutorul, nu când îşi screme creierul, pe hârtie, zilnic.
Nu are de unde.
Inteligenţa lui este în conflict armat cu sensibilitatea; a sechestrat-o şi o ameninţa, zilnic, sub ochii noştri, cu decapitarea.

Cumpăr acest ziar numai pentru Cărtărescu şi Tudor Octavian.
Pentru a-i savura trebuie să sar cu grijă peste capul lui Tucă, să baletez prin cele 40 de pagini decente, şi să scuip, de fiecare dată, pe monstruoasele idioţenii, fără haz, sare sau piper, scrise de o neisprăvită, sub titlul C (r) ampe (îi recomand dulcolax şi reorientare în cariera).

Atât pentru azi. Mâine, o nouă ediţie. Trebuie să mă îmbrac sport.

… Tocmai am vorbit la telefon, pentru prima oară, cu un amic de net.
Şi mi-a spus că am voce de golăncuţă.
Îl anunţ pe această cale că îl rog să nu mă mai sune, până nu îmi fac o corecţie vocală, de tipul intelectuală casnică. Asta însemnează acumularea a zece kilograme de colăcei pe burtica, pentru că amicul să aibă un şoc vizual, pentru a ieşi din cel auditiv.
Bonus: îmi las şi două coşuri pe frunte, pentru şocul tactil.

… Suntem incredibili, nu scăpăm nici un prilej de a ne dezamăgi…

Citesc, cu tensiunea crescută subit, ştirea-bombă a zilei: Morţii romani, în loc să putrezească, se mumifica, din cauza alimentaţiei de om sărac, bogate în “E”-uri.

… O veche tradiţie românească, ce ţine de rit şi de economia spaţiului, a stabilit ca mortul trebuie dezgropat, la şapte ani de la înmormântare. I se face o slujbă, se aduna biata rămăşiţa cu respect într-un sac, şi este depus tot acolo, într-un colţ de mormânt, pentru a face loc următorului din neam.

… Ştirea pe care am citit-o astăzi mi-a zdrobit şi ultimul puseu de optimism, căci mă afectează direct şi personal.
… După ce că nu am casă în viaţa asta, din cauză că tatăl meu, de fraier, a lăsat-o unor rude de la ţara, mă trezesc acum că nu o să mai am nici loc în mormânt, din cauză că tatăl meu, de sărac, s-a îndopat cu “E”- uri.
Am o singură şansă: să arunc virtutea la coş şi să mă mărit, de-a dracu’, cu un bogătaş bătrân, pentru a asigura, astfel:
1. Casă pentru copii mei şi
2. Un loc de veci gol, căci, hrănindu-mă sănătos, nu voi mai ocupă locu’ degeaba, căci nu mă voi transforma în mumie… Cel mult într-o fantomă răzbunătoare care o să-l hărţuiască cu cleştele la ouă pe strigoiul Năstase.

Mă uit împietrită la un dandy ce se prelinge alene pe trotuar, să-l vadă lumea… E îmbrăcat cul şi are în picioare nişte… shlapuci…care-i dărâmă toată demnitatea lui de cocoş.
**
Afară începe să plouă. Calm, sacadat, miroase a frunza zburlită…De câţi ani nu m-am mai uitat la ploaie? Dar unde e ploaia d’antan?…Eh, ce timpuri…
…Nu mai am timp să filozofez, căci s-a făcut, brusc, frig, şi afară îi trage o grindină care-mi taie pofta de melancolii, tre’ să-mi iau jerseul, că mă îmbolnăvesc, dracu’…
**
Se împlinesc, iată, opt ani de când bat forumurile de discuţii…Am cunoscut oameni, m-am plictisit de ei, am râs, m-am întâlnit cu condeie strălucitoare, m-am întâlnit şi cu posesorii acestora, ne-am dezamăgit reciproc, am luat-o de la capăt… Dar, recent, am prins amoc pe unu’, de îmi vine să-l sugrum. Are şi el un forum, unde se vorbeşte despre teatru, spectacole etc. Şi a venit să miroase şi forumul pe care îl moderez eu, al viitorilor artişti (unatc.ro).
În loc să se descalţe, să-şi scoată pălăria şi paltonul, să se facă comod, adică dupe ropotul de afară, îşi ridică limba şi începe să explice de ce nu trebuie să existe mai multe forumuri cu aceeaşi tematică…
Io, demnă, îl aşez la locul lui, explicându-i că este loc pentru toţi, în eter.
Fug şi pe forumul lui, şi îi scot limba, amical, doar-doar l-oi încălzi… El, vine iar la mine şi începe să susure pe ton injineresc, că economia, că ce trebe, ca dracu’, ca lacu’…Nu l-am putut sminti din scorţoşenie. Nu înţeleg, să mă tăiaţi, cum pot asemenea aşchii să facă forumuri despre artişti, să vorbească, să comenteze injinereste şi matematic despre… inefabil!!
Dar amocu’ (ca şi io sunt a dracu’’) l-am prins când am văzut ce poză maare are el, ca avatar, pe forumul lui, în timp ce uşerii sunt restricţionaţi ca dimensiune. Înţeleg că este gras şi cu pălărie ce cowboy, văd şi din poză, da’ nici aşa, să te lăbărţezi şi să mă constrângi pe mine, user nou, să mă înghesui în poză, ia uite, arăt ca o pisică udă şi strivită!…
…Şi, ca să fie moţu’ pus, a pus şi nişte “rank”-uri de genul: spectator începător, spectator avansat, ceva de jenu’… I-am zis şi io să îmi pună ranku’: spectactor, ca să fiu cula…
… Nooo, cică să aştept să scriu mai mult, şi o să mă garnisească cu spectator avansat…Nu pot suferi oamenii căpoşi.
Pariu că dacă da o târcoală pe aci şi vede mesajul ăsta, se zbârleşte, că-i aşa de ranchiunos, parol!… Da’ aci am voie să scriu, că sunt la mine în jurnal.
Gra-su’-con-tra-baa-suu’!