Am înțepenit, azi, de frig.
Ocazie cu care mi-am adus aminte de o istorioară; nu interesează pe nimeni, dar așa zâmbesc și mi-e călduț când îmi aduc aminte de ea, c-o aștern aci, să-mi fie de bine.
Decembrie, anul trecut.
Ajung la muncă și văd pe biroul colegei – mă rog, e o masă, nu birou, și-i lipită de-a mea – un ornament mărișor, un om de zăpadă.
Îmbrăcat frumos în alb rotund, cu năsuc portocaliu și tichie fistichie.
L-am iubit din prima.
– Iuli, ce-i cu ăsta micu’?
– L-am primit. Și am zis să-l las aici, să nu-l duc acasă.
– Lasă-l, da, că-i scump.
Peste vreo două zile mă găsește cu el în brațe, îl pupam pe tichie:
– Iuli, pot să-i pun nume?
– Ce nume?
– Andrei.
– …De ce Andrei?
– Că are ochi zglobii, de aia.
– Pune-i.
…Și uite așa, în fiecare zi guguleam omulețul de zăpadă, îl pupam, vorbeam cu el, de-am smintit-o și pe Iuli, care se întindea la el din senin să-l smotocească pe năsuc.
Căci da, are sens să te bucuri din orice.
Enfin.
Plecăm în vacanța de crăciun, trece vacanța, mă întorc la muncă.
Intru în birou, tropăi să dau jos zăpada de pe bocanci, o pup pe colega, mă așez, simt gol în dreapta.
– Auzi, bubule?
A mică fugise în bucătărioara improvizată, mânca ceva, că tot timpul ronțăie.
– Da, Nona.
– Unde. E. Andrei.
(pauză grea)
– Um… L-am dus acasă.
– De ce? 🙁
– Păi… a trecut… crăciunul.
Glisez ușor cu scaunul până îmi vede povestea din ochi:
– Iuli. Afară e zăpadă de jumate de metru. Iar Andrei e om de zăpadă, nu freakin’ moș crăciun. N-ar fi fost mai logic să-l duci acasă când înfloresc pomii?
Ah. Privirea aia a ei, de șoricel pe care pui lanterna, priceless.
Îmi vine să zâmbesc așa ca proasta de căte ori mi-aduc aminte.
