Jurnalul lui Manon.

M-am îmbarcat, zilele trecute, în mult-boscoroditul Otokar, că avea, de la un punct, linie comună cu infectele-la-propriu autobuze Mercedes în care-mi petrec două ore pe zi.

Șocată de-a dreptul de noul strălucitor curat al interiorului, (dacă mergi de ani de zile cu jeguri uiți cum arată un mâner de prindere nepatinat) am glisat cuminte într-un colț, ca o mamaie care intră smerită-n biserică și încremenește smirna în fața popii.
În timp ce remarcam în gând că ȘI cei din jurul meu sunt suspect de negălăgioși, cu atitudine de creștini în timp de slujbă – posibil ca o consecință a respectului impus de interiorul otokarului – am simțit, brusc, că mă sufoc.
Nu era pic de oxigen în autobuzul ăla.
Geamurile, închise. Nu bâzâia nicio ventilație, aer condiționat, ceva.

O scanare scurtă în jur și am înțeles că nimeni n-o să aibă curajul să întindă mâna pentru a deschide un geam.
Eu, nici atât. Am curaj să deschid geamurile numai pe ruta mea; aici sunt kinda intrusă.

Am rezistat două stații, respirând cu libertatea unui pește eșuat pe mal, și am coborât elegant, să nu se vadă că sunt pe moarte.

Am mers cu capu-n jos până acasă, copleșită, nu de palele de vant, ci de stadiul în care, voit, ne-au adus infecțiile care conduc tot ce-i de condus în țara asta.

Cu inima zbătătoare, deci încă o am, și c-un soi de sfielnicieală, care mi se trage, probabil, de la dracu știe ce că n-am idee, pășesc t i p t i l în jurnal, ca-ntr-o cabană-proprietate-personală pe care-am abandonat-o și la care mă întorc cu emoția fiului risipitor.
N-o să taie nimeni vițelul, în semn de “ți-a venit mintea la cap să te-ntorci în locul safe”.
Perfect.
Și, doamne, câte povești am de spus.
…În cazul în care decid să rămân aici și nu dau bir, iar, cu fugiții. Zic și eu așa, ca să mă încurajez.

Îl văd, uneori, când trec prin fața magazinului H&M de la Unirii. E în vitrină, aranjează manechinele, iar pe ecuson scrie Marius.
Are vârsta la care mi-ar putea fi, nu copil, ci un frate mai mic.

I se citește în ochi lumina sufletului.
Așa că, într-o zi, i-am zâmbit, recunoscătoare. Si el, mie.

De atunci, când îl văd, îi transmit prin vitrină, mut, “te pup, dragule”, iar el zâmbește cu soare în ochi.
Azi l-am văzut din nou. Era acolo, în vitrină. Mi-a făcut semn să mă apropii. Și-a scos telefonul și a început să scrie.
A lipit ecranul de geamul aburit de ploaie iar eu am citit: “Îmi faci ziua mai frumoasă când treci pe aici”.
Mi-am ținut lacrimile în gât și i-am răspuns mut, prin geam: “Știu. Și tu mie. Să ai o zi minunată, dragul meu!”

Acest mesaj patetic a fost scris pentru a alunga ploaia din mine.

Zâmbiți-vă unii altora.
Mai ales atunci când vă doare.

În drumul meu spre frigiderul pe care l-am tixit, ieri, cu hrană sănătoasă de la hipermarket care include, printre altele, iarbă de rucola și brânză dietetică – se află această pârdalnică farfuriuță plină moț cu jumări de clasa A.

Senzația aia că inima nu e organ, ci un burete din care picură sânge, ca plumbul topit, peste sufletul care se zbate de durere, răstignit între coaste; nodul ăla în gât, de-ți vine să-ți aplici o lovitură de karate peste jugulară, să crăpi instant; toți dumnezeii sub formă de înjurături sofisticate, doare, frate, căt de mult te poate durea cineva, de nu se mai termină?; meschinăria orgoliului care s-a umflat și el și boscorodește afurisenii, chemând în ajutor legea compensației prin: ah, ființă netrebnică, de ce mă chinui atât, nu te-o ajunge și pe tine dorul, să simți ce simt eu, acum?

Și vine o zi.

Rănile alea s-au vindecat. Cicatricile nu se mai văd, că s-au brăzdat, între timp, alte șanțuri, peste ele.

Deci vine ziua aia în care afli că omul care te-a înfipt într-o țepușă și te-a rotisat, de vie, la proțap, e îndrăgostit de altcineva care-i dă chin și rotisare pe viu.

Și ziua aia a venit, căci ziua aia vine, întotdeauna. Ziua aia pe care o chema atât de mult suferința ta bolnavă.

Ei bine, ghici ce.

Închizi ochii și cauți, prin beciurile sufletului, să dai noroc c-un strop de satisfacție, la masa lui mi s-a făcut dreptate / toate se plătesc…

…Dar nu găsești decât o lădiță pe care scrie Shit happens, din care zboară, ca un porumbel, gândul tău, către el: Îmi doresc din suflet să fii bine.

Resturi de tăceri

Simt, uneori, când mă încui în mine, o pâclă de vinovăție.
Că nu mi-am lăsat ochii de strajă, ca să zâmbească.
Și mă cațăr să ies la lumină.
Și obosesc de inutil.
Rămân deci pe loc, exilată și claustrofobă, cu zăvorul tras.

Uneori, un om te doare atât de mult încât taci.
Taci…
Taci!
Iar zbuciumul propriei tăceri te culpabilizează.

Sufletul e ca un pământ fertil.

Ne-am învățat să cultivăm în alții nevoile noastre.

Când se întâmplă viceversa, sărim de cur în sus.

***

– Poziționează-te cumva. Asumă-ți ceva. Tristețea le care mi-o induci îmi omoară lumina. Nu mai pot să dau, nu mai pot primi, am nevoie de lumina mea. Din ea îți dau și ție.

– Ce să spun, o flacără de chibrit…

– Well, dragule, lucrez cu materialul clientului…

***

– Nu mai știu ce simt.

– De ce?

– De la atâtea du-te vino ai făcut șanțuri în mine. Stau lacrimile-n ele ca apa de ploaie în urmele de copite.

***

-[…] Asta înseamnă că și tu te gandești la mine.

– Tot timpul.

– Și-atunci de ce nu-mi scrii?

Nu voiam să-i scriu, voiam să-l trăiesc.

Am fost îndrăgostită de-un bărbat care m-a maltratat sistematic. Nu punem întrebarea stupidă de ce nu te-ai retras, femeie? și nici nu aprofundăm filosofic resemnarea mioritică a Vetuței care, deși / tocmai pentru că încasează fizice corecții de la Gigel nu-și ia catrafusele să plece la mă-sa. Vine câte cineva și începe să dea cu dalta în suflet, te sparge și pe urmă își ia dalta și pleacă, tu rămâi cu sentiment de daltă, ce dracu mai e de interpretat aici? Nimic.

Am fost îndrăgostită de-un bărbat care m-a maltratat sistematic cu bastonul lui “i”, din “știi” și “fii”, așezat în plus sau în minus; m-a destabilizat, trăgându-mi de păr, la linia de start, amintirea dureroasă a cordeluței de elevă, elastică, apăsătoare pe cap (care-mi dădea migrene la ora de română) înghesuind cuvintele fracturatoare de sentimente în prescurtări aliniate pervers la secolul vitezei : dc?, k, bn!, tz, mn, cf? – și parcă mă văd cum stăteam cu ochii în ecran, mută și panicată, încercând să traduc / transpun prescurtările alea în ceva care are sens și care se numește, pentru anacronicii ca mine, comunicare.

Am fost îndrăgostită de-un bărbat care m-a maltratat futându-mi o palmă virtuală după cap, într-o dimineață senină, exact în momentul în care eram cu cafeaua în gură și cu ochii în monitorul pe care citeam “am întârziat decât două minute”. Reacția organică a Vetuței din mine de a fugi mâncând pământul direct în brațele lu’ mă-sa, pe principiul de data asta mi-ai pus capac, a fost brusc sugrumată de imediata mărturisire a inculpatului: “Îmi lipsești”. Fără “i”-uri în plus și urmată de trei puncte de suspensie. Ah. Acele puncte de suspensie care o-mping pe orice Vetuță din lumea asta să realizeze că Gigel o bate din dragoste…

Sunt, încă, atât de îndrăgostită de bărbatul acela, și-i sunt atăt de recunoscătoare pentru transferul intens, emoțional, cu care mă copleșea în momentele în care, mut, mă îmbrățișa pe viu, adunându-mă la pieptul său și respirându-mă de parcă numai noi am fi pe lume…

Sunt, încă, nu legată, ci logată de un bărbat care m-a maltratat așezându-mă tandru într-un pat al lui Procust care prescurtează și emoții, și cuvinte, și relație, bărbat care a plecat să-și trăiască prescurtările cu altcineva.

Și înțeleg, am înțeles de mult că nu am loc, că nu am sens pe nicăieri și-n nimeni, decât în doze mici, cu ochii mei închiși, cu respirația pe off, cu plasture pe gură.

Și iată-l pe Gigel plecând. Și iat-o pe Vetuța plângându-și lipsa de maltratare.

O consolează un membru al familiei de care n-ar despărți-o niciun Gigel, niciodată.

Mă-sa.

Gramatica.