Jurnalul lui Manon.

Circulă pe net rețeta miraculoasă pentru o sănătate de fier.

“În fiecare dimineață, pe stomacul gol, înghițiți un cățel de usturoi”.

Recomand această cură, din tot sufletul, în condițiile în care:

1. Ai mașină personală, nu folosești mijloacele de transport în comun;

2. Mașina aia te transportă spre locuri în care îți dăruiești respirația și spațiul personal obiectelor sau animalelor insensibile la miasme;

sau

3. Ai un job stabil cu sediul permanent at home.

“- Din ce galaxie ești tu, minunatule?

– Din galaxia care nu pleacă de lângă tine.” …Răspunse cometa.

Vezi că, dacă rănești un om care te iubește, rana aia e adâncă.

Știu că știi că, la un moment dat, o să-i treacă.

Vezi că-i trece și de tine.

(Eu, de vorbă cu mine)

Sunt la faza la care vorbesc precum scriam odată: sparkly.

Pe vremuri, când simțeam că am creierul amorțit (că nu pot scrie, aci, autoinsultându-mă, “îndobitocit”), citeam. Mult, cu sete, cu poftă.  După cam două săptămâni, îmi învia verbul, dădeam jos acoladele, făceam jonglerii cu punctele de suspensie, nivelam pauzele prăfoase (o exista cuvântul ăsta?) și dădeam bice semnelor de exclamare ca să scriu, repede, ce am de spus, printre litere, în jurnal.

E. Citesc, de șase luni, cu foamea dintotdeauna, pe care am întins-o, ca untul pe pâine, pe o disperare de sorginte necunoscută. Și tot de atunci mă aștept, la pândă, cu barometrul îngrijorării bătând spre avarie, luptând corp la corp cu gândul pervers: “Distruso, ai îmbătrânit, ești gata. Nu te mai învie nici cititul”.

Dar iată că, de câteva zile, hohotul de râs al unei frățioare care mă știe de pe vremea în care mă citea, m-a pus pe gânduri.

Vorbesc precum scriam odată.

Acum aștept faza “next”.

Vezi titlul.

Dacă-ți simți sufletul bolnav și greu și plin de ne-nțelesuri:

Acoperă-l cu palmele, așa cum viitoarea mamă-și protejează pruncul nenăscut.

Lasă-i demnitatea de a agoniza precum viețuitoarele sălbatice, care, simțind sfârșitul, se retrag într-un adânc de pădure, departe de ochi iscoditori.

N-am mai scris de o eternitate.

Le-am strâns, pe toate, bune, rele, și le-am asfixiat în beci, cu gând să le pierd.

Salut, jurnalul meu cel prăfuit, de două zile îmi retrăiesc viața pictată în paginile tale.

Și, doamne, ce poveste spui tu / scriam eu, aici…

Salut, jurnalul meu.

Te citesc ca pe o carte scrisa (bine!) de altcineva.

Aici e locul potrivit.

-“Îmi place cum ai scris despre sinceritatea în relaţiile de orice fel. Te admir, Nona.
– N-am mai scris de multă vreme. Am obosit.
– Tu ai scris, sigur. E stilul tău.” (şi-mi dă articolul, într-un notepad)

Well. L-am citit dintr-o suflare, ca atunci când scriam eu, cu pasiune, şi mă citeam la infinit, ca să-mi treacă durerea.

A doua zi, văd articolul distribuit pe Facebook. I-am dat share, şi-am mulţumit, în gând, autorului, pentru cuvintele lui care corespund gândurilor mele.

Aşadar, hai să faceţi un exerciţiu de sinceritate. Cu voi.

Las link-ul aici, şi vă rog să citiţi cu mintea deschisă.

relaţii esentiale

1. Eu n-am sărit în sus de bucurie când l-au condamnat pe Voiculescu.
Nu m-a inundat niciun tsunami de fericire.
N-am executat niciun dans al extazului cu pălăria aruncată spre ceruri.

Am zis doar E bine, punând punct, nu semnul exclamării.

Aveam motiv.
Iată-l: Acum aproape trei ani, mi-am donat televizorul. Din cauza infecţiei virale răspândite de trustul Voiculescu.
Din cauza infecţiei virale care căpătase proporţii îngrijorătoare.
Nu voiam să mi se declanşeze şi mie butonul ăla ascuns prin care se eliberează ura viscerală, ura cu orice preţ, prin injurii, invective şi insulte puse pe repeat la adresa oamenilor din jur, care au la bază lovituri dureroase, nevindecabile, direct sub centură: chiorul ăla, grasul ăla, handicapatul ăla, eşti băs, ce-ar fi să faci tu un cancer?.
Mi-am donat televizorul, n-am mai fost conectată la ură, deci n-am avut nici motive pentru a simţi vreun extaz fals la vestea arestării.
E bine că a fost arestat.

2. Am încercat, tot atunci, să-i avertizez pe cei apropiaţi că Mircea Badea nu mai e demult un simpatic cu discurs haios, ci un pericol care varsă dejecţii programat, setat, deja – din modulul modus operandi în modus vivendi – pe răspândirea şi inocularea sistematică a abjecţiei.
Am încercat, m-am oprit şi m-am izolat. Otrava se răspândea fulgerător, iar eu eram catalogată, evident, cum altfel, decat băsistă.

“Plimbarea libertăţii”, cu sloganurile “dreptate pentru Voiculescu” şi “libertatea cuvântului pentru Antene” m-a lăsat mută. Nu uimită, nu surprinsă, doar mută.
E insultată justiţia, e călcat în picioare, iarăşi, codul deontologic al presei, e tras în ţeapă bunul simţ.

Apoi, un grup de artişti formulează o replică inteligentă.
Se face un pamflet şi e difuzat.
Un grup de artişti. Îi cunosc. Actori talentaţi. Cu voci superbe.
Şi iadul se declanşează asupra lor. Iadul, prin Gura Iadului chiar el.

Deci până aici am putut să suport.

3. Titlul pe care l-am pus e incomplet.
jurnaliştilor care se leagă ABIA ACUM de mircea badea, un sincer: “hai sictir!”
.
.
.

Auzi tu, Şagunel?

Ştii ce e comic, atât de comic încât îmi vine să sar în jos, cât mai adânc, de bucurie?
Mi-adusei aminte cum mi-ai zis tu, la doi ani după ce mă cunoscusei, că sunt gagică bine. M-ai remarcat. După doi ani. Aşa făceai mereu, te-apuca, din senin, să arunci peste oameni cu plase de lumină, ca să te umpli de zâmbete. Mai ştii cât am râs, atunci?
Acuma plâng.

Dar când mi-ai trimis sms-ul ăla genial, cu : “Nona, când un om intră în viaţa ta, află ce dar trebuie să primească de la tine” – mai ştii cât m-am bucurat, ca un copil?
Acuma plâng.

Şi bă, băga-mi-aş picioarele în ea de viaţă, ţi-aduci aminte cum am plâns , într-o seară, amândoi, ca doi imbecili patetici, când io ţi-am spus că, atunci când o să mor, să te ocupi să-mi pună, la parter, în şcoală, panou de ăla de doliu, cu poza mea, aşa cum se pune când crapă vreun profesor, şi te-am pus să îmi promiţi că, pe lângă lumânări, aşezi acolo şi un ursuleţ de pluş? Mai ştii? Şi-am dat în plâns, amândoi, că ne era milă de mine, şi-apoi mi-ai zis, politicos, “făh dă-te dreq, nu te las io să mori, dă-l dracu de panou”, mai ştii, Şagunel?

E.

Azi.

Am pus panou, jos, în şcoală. Panou negru, de doliu. L-am cărat singură, de la etaj, jos, pe scări, şi l-am montat, la parter.
Şi-am pus şi poză.
Şi măsuţa aia mică neagră.
Şi două lumânări, pe ea.
Şi şcoala e pustie, doar hohotele mele de plâns se auzeau pe acolo, când aprindeam lumânările, şi când îmi tremura mâna pe poza aia.

Sunt ruptă.
Ruptă, băă!!!

Şi n-am bani de flori. Sau de ursuleţ de pluş, să pun acolo.

N-am apucat să îţi mai spun că te iubesc.
Da’ când prinsei poza cu bolduri, lăsai acolo şi inima mea, să hohotească ea lângă lumânări.

Eu trebuia să mor, aşa e datul vieţii.
Nu tu.

Nu tu.

Știți? De fiecare dată când simt nevoia să scriu în jurnal și scriu, căci mă apasă pe suflet cuvintele ne-spuse, se-ntâmplă ceva. Vin oameni aici. Ca și cum literele mele înșiruite tăcut pe o coală albă care nu există, prind viață (scuzați șablonul de exprimare, dar n-am metafore la indemână) și zboară la adrese fixe.

Pun aici un mesaj primit ieri, în semn de respect- empatică, la rândul meu- față de ceea ce simte Alex, în suflet, acum.

Să fii bine, Alex. O să fii bine.

p.s. (M-ai rupt, la faza cu bufonul)

Îți mulțumesc pentru că mi-ai scris.

**********

“Incredibil, Nona…. Ne-am cunoscut cu ani in urma, in UNATC si nu ne-am vazut de secole… Acum sunt prea departe de orice si nu stiu cum si in ce fel am (re)picat pe blogul tau, dupa ceva ani… Blog pe care cu secole in urma il citeam constant… Dau click pe “Cicatricea” (caci rimeaza foarte bine cu ce simt eu acum) si citesc despre…Bambi.

Durerea e mare caci ieri…parintii mei l-au eutanasiat pe Fluffy, batranul nostru catel…Nu ma doare moartea lui, ma impac bine cu “moartea” in general, absentele imi guverneaza viata, accept deci moartea desi nu o inteleg… Insa nu pot accepta moartea in chinuri. Si el, biet suflet patruped, a paralizat in urma cu cateva zile, blocaj renal, urina cu sange, dureri, urlete… A fost eutanasiat ieri, 8 mai. Ziua de nastere a celui pe care il consideram cel mai bun prieten, soulmate, whatthefuckever. Celmaibunprieten care in urma cu 1 an si ceva mi-a distrus universul, visele, sperantele…mi-a ruinat Citadela. Fluffy e mort si el e viu. Si interoghez conceptul de celmaibunprieten… Si te citesc tocmai ACUM, dupa ani. Si nu stiu ce sa spun. Decat ca iti multumesc.
Si ca acum ceva ani te priveam fara sa stii si-mi spuneam : « Fiinta asta ar fi un bufon absolut cutremurator in Lear-ul lui Shakespeare… » Dar stii cum spune Blaga : « Paduri ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi… »
Cu drag, de departe,
Alex.”