Cioc, cioc, timid, în uşa biroului.
Intră un domn pe la vreo 60 şi ceva de ani, îmbrăcat în costum.
“Îl caut pe domnul Pintea”.
“Domnul Pintea are şedinţă la senat”, zic, şi mă uit în ochii lui. Nu ştiu de ce, însă mă uit fix în ochii lui, că vaca.
“Mă scuzaţi”, zice, şi iese.
Rămân pe gânduri. De ce stăteam belita la om?
Cioc, cioc, în uşă.
Tot el.
“Mă scuzaţi, aveţi idee dacă îl pot găsi, azi?”
“Îl puteţi găsi, are curs cu cei din anul întâi”.
Da să plece. Ezită. Mă priveşte fix.
Şi atunci realizez că ochii acestui domn în vârstă, îmbrăcat respectuos la costum, sunt ca o mare zbuciumată. Faţa, impasibilă. Vocea politicoasă şi jenată.
Însă ochii, ochii ăştia, sunt ca valurile înspumate. Scânteiază. Când valuri, când jar. Mă ard.
“Mă scuzaţi”, şi da să plece.
“Un moment”, zic, “vă pot ajuta cu ceva”?
“Îl caut pe domnul Pintea…Am auzit că soţia dumnealui tratează oameni bolnavi…”
“Sunteţi bolnav?”
“Fiica mea…” Ochii se zbat să reţină lacrima, vocea se lupta să rămână demnă, de bărbat în costum. Trupul i se prăbuşeşte în sine, rămâne susţinut de costumul impecabil. Un manechin rigid.
“Fiica mea are 34 de ani… a terminat Aeronave…”
Mi-e frică să întreb.
“Are cancer pulmonar”…”şi ştiu că soţia domnului Pintea… vreau să încercăm toate căile”.
Mă simt prinsă de un vârtej ameţitor, vreau să spun ceva, orice, însă limba mea se încăpăţânează să stea blocată între dinţi.
Îmi transmite, aşa cum stă el, ţeapăn, o durere infinită. Lupta aproape absurd cu ea. Nu vrea să fie patetic. Nu se plânge. Relatează nenorocirea cu o demnitate pe care nu am întâlnit-o nicăieri…
… Ies cu el pe hol, să îl aşteptam pe Pintea.
Studenţii mă înconjoară, ca rândunicile. E un vacarm de veselie, îmi povestesc, toţi, în acelaşi timp, se zbenguie…
Iar eu îi ascult, le răspund, cu ochii goi şi cu atenţia îndreptată în spate, unde domnul în costum sta retras, ca un lord.
…Îl agăţ pe Pintea, îl trag într-un colţ, şi îi pun în legătură.
“Vă las să vorbiţi”.
Înot printre studenţi şi mă întorc în birou…
Cioc, cioc, la uşă, timid.
“Vă mulţumesc frumos”.
“Cu multă plăcere. Multă sănătate fiicei dumneavoastră”.
Scoate din buzunar o fotografie. “Ea e”.
Mă rupe definitiv faptul de a o şi vedea… Femeia din imagine, care stă pe pat, alături de un căţel, e frumoasă, şi are ochii aceia, sclipitor de inteligenţi.
“Nu pierdeţi speranţa”, zic…
Cioc, cioc, timid, în uşa Lui: Doamne, te rog frumos, nu-i lasa fata să moară, căci una dintre cele mai crunte nenorociri de pe pământ este durerea părintelui când îşi îngroapă copilul…
[…] Mă rog să fie bine. hai hui prin jurnal. una caldă. […]
…cutremurator cat sa te taie un fior intreg in doua
chiar ca e trist…dar rau nu are cum sa fie din doua motive. 1. e mai bine ACOLO decat aici, daca e vremea sa te duci. 2. daca ti-e dat sa mai ramai, nu e la fel de bine ca ACOLO, dar merge si aici. 🙂
sper sa intelegi ce am vrut sa zic.
nu prea inteleg…
am vrut sa zic ca e mai bine acolo, adica in Rai decat aici, dupa parerea mea. 🙂
gizas, Bia, si Raiul l-ai vizitat?
Nu l-am vizitat, dar sper sa fie mai bine decat aici, chiar daca nu e prea rau nici prin zona noastra. 🙂