În autobuz.
Văd un loc liber. Aştept să năvălească pe el lumile. Nu se aşază nimeni. Glisez uşor şi mă aşez io. Stau cuminte.
În spate aud un icnet şi un “Ai grijă, doamnă, că mă calci de mă rupi”.
Printre oameni îşi face loc o tipă cu breton şi coadă de cal. Îmbrânceşte încolo şi încoace, spunând destul de tare: “Du-te-n pula mea, în mă-ta”.
…Urechile noastre sunt surde, părul de pe ceafă, zbârlit, limba ni se ascute a ceartă… Păi, nu? Toţi avem necazuri, şi cel mai bun prilej este să te cerţi în mijlocul de transport în comun…
Tipa se postează în faţa celor care stau jos, şi îi ia la rând: “Daţi-mi şi mie 5 mii de lei, să îmi iau şi eu pâine”.
Brusc, a trecut cheful de ceartă, tuturor. În mintea fiecăruia se lăţeşte dispreţuitor întrebarea: “cum să-i dau bani ăsteia, care înjura ca birjarul, în loc să stea spăşită şi jalnică?”…
Tipa se înşurubează cu ochii pe mine, şi mă întreabă dacă îi dau cei 5 mii de lei, pentru pâine.
“N-am, dar îţi dau covrigii ăştia.”
Mă mătură cu un dispreţ zdrobitor, de parcă i-aş fi oferit, nu tot un fel de pâine, ci un scuipat…
Ridică un deget şi mă plezneşte cu cuvintele: “Să nu dea Dumnezeu să ajungi în situaţia mea!“…
Siderata şi absolut depăşită de această situaţie gen zona crepusculară, tac.
Pensionarii din jur şuieră în colţul buzei, cu mila faţa de mine:”Ce oameni nebuni, domnule”… O singură femeie (trădătoarea!) scoate cei fix cinci mii de lei şi îi dă nebunei…
… Care, brusc liniştită, se retrage la geam şi începe să facă socoteli cu degetul în aer. Concluzionează ca:”70.000… cinci… da, 65.000… e bine”.
Apoi începe să tragă spre ea un fir de aţa imaginar…
O privesc cu gura căscată, ca o idioată…Se întoarce la mine şi susura ceva, nu vreau să ştiu ce…
Mi-a stat în gât aşezatul pe scaun.
Data viitoare, o să încremenesc lângă sfânta bară, că văd că am un ghinion în autobuz, când șed…
Cobor, dar cuvintele ei mă obsedează… Ferească Dumnezeu să ajung în situaţia ei… Îmi ajunge situaţia mea, la fel de anormală, dar pe alte coordonate.
