Jurnalul lui Manon.

Stimate domnule viitor preşedinte Năstase,
Vă scriu această scrisoare, pentru a vă asigura de tot sprijinul meu. Sunt oameni răi care va defaimează, care va caută de ouă, care râd de dumneavoastră, zicându-vă bombonel, sunt alţi oameni care spun că ei mor de foame şi pe dumneavoastră va gâdila în kur de durerea lor.
Ei bine, eu sunt exemplul viu că nu se moare de foame. Am terminat o facultate de artă, şefa de promoţie (am luat şi premiu, la examenul de licenţa). Fiind o perioadă de strâmtorare în ceea ce priveşte locul de muncă (am înţeles că o mai dureze maxim 20 de ani), am muncit, de atunci, din ’96, până acum. Pe rupte. Şi pe lângă un teatru, unde nu mă angajau pentru ca să nu iau pâinea de la gura celor care trebuiau pensionaţi de mult, şi la alte două firme, pe computer şi la telefon- cu clienţii. De dimineaţa până seara – cu pauză când aveam spectacol, că mă înţelegeau injinerii de la firma că sunt artist.
De fiecare dată când am vrut să îmi iau casa, nu am avut noroc, deoarece eu nu aveam carte de muncă nicăieri la cele două firme unde activăm la negru, şi nici salariu mare. Aşadar am stat mereu în gazdă, ceea ce este bine, că am acoperiş. Am reuşit, de fiecare dată, să plătesc chiria, chiar dacă mi se măreşte din patru în patru luni, pe motivul de necombătut dacă nu-ţi convine, pleacă.
Am avut ce mânca, deoarece nu te ştie nimeni dacă ai frigider şi ce ţii în el, margarina, roşii etc.
Facturile, care vin în fiecare lună, regulat, sunt şi ele la zi. (Lumina o mai plătesc la două luni, în rest nu am probleme).
Pantofi am, aia de acum şase ani, le-am pus nişte pingele de nici nu se văd când urc scările la metrou.
Nu ies la restaurante, sucuri, cafele, mai bine îmi plătesc, lunar, cablul… Oamenii zic că sunt nefiresc de retrasă din societate – faţa de firea mea voioasa de la birou, că nu ies nicăieri, însă eu încerc să mă chivernisesc pentru a evita situaţia murire de foame, de care vorbeam la început.
O singură rugăminte aş avea la dumneavoastră: vă rog, dacă se poate, să nu desfiinţaţi magazinele second hand, ca de acolo mă îmbrac… Îmi aleg haine excentrice, ca să zică lumea că sunt aiurită, nu săraca…

… Aşadar, domnule viitor preşedinte Năstase, vă asigur de totalul meu sprijin. Aştept doar să ajungeţi la mâna mea.

Pentru conformitate,
Eu, el, noi, aproape toţi artiştii nevedete care nu fac compromisuri.

Fantastic, ce rânjet i se lăţeşte omului pe faţa, când are bani în buzunar! În ce zâmbet aproape continuu viază cei cu salarii superbabane! O plăcere. Intri tu, umil, într-o mare companie, şi vezi numai soare în jur.

Eu cred că ar trebui organizate vizite de grup ale amărăştenilor, în firmele mari. Gratis. La plecare, ar trebui să li se dea balonaş şi fluturel. Vor fi, după aia, la fel de săraci, însă vor vedea şi ei ce frumos se zâmbeşte acolo unde nu-i întristare, căci e cec gras… Omul se va duce seara acasă, va da balonaşul copilului (care-l va face poc instant), şi, cu un aer important (dosit de la vizita într-un ungher de suflet), îşi va convoca muierea la o şedinţă, în care îi va arăta fluturelul, şi îi va descrie armonia întâlnită, culmea, chiar aici, în România. Va concluziona că, deci, se poate şi la noi, ca dracu’ nu e atât de negru, ca trebe să mai avem şi noi un pic de răbdare… după care va constata că, de atâta patos, s-a excitat, îşi va fute nevasta, şi va adormi, cu o mulţumire neexplicabila în suflet.
A doua zi, se va trezi cu un gol în inimă, va încerca să îşi amintească ce dracu’ a băut aseară de îl roade aşa, şi va pleca la muncă… trist.