Îmi postează cineva, la comentarii, un link. Este o chemare la un marş al tăcerii contra avorturilor.
M-am teleportat automat, cu inima sfâşiată, în anul 1999.
În luna mai, când trebuia să îmi sărbătoresc ziua de naştere, am pus capăt unei vieţi care îmi creştea în pântec.
O sarcină neprevăzută, greşeală de pastilă, trebuia să fiu eu o excepţie şi la anticoncepţionalele safe.
Mă întreţineam singură, ce să îi ofer copilului? …Puteam să mă întorc în provincie, la părinţi.
Dar…Motivul pentru care am făcut întreruperea de sarcină este altul.
Pare iraţional, ilogic şi tocmai de aceea tipic mie.
Tatăl copilului era însurat, iar acasă îl aşteptau trei suflete: soţia şi doi copii.
M-am pus în situaţia soţiei lui, dacă într-o zi, căsătorită fiind, aflu de existenţa unui copil din flori al bărbatului cu care îmi împart existenţa, ce aş simţi?
Şi am simţit. Direct în plex, lovitură de topor.
Eu cred în familie.
Eu cred că o mamă trebuie să îşi crească în linişte copiii, fără agitaţie.
Orice umbră pe faţa şi pe sufletul ei aduc alte umbre, de neşters, în viaţa micuţilor.
E treaba mea că am cedat şi am devenit amantă, după un an de chin şi de refuz cerebral, înnebunitor, al compromisului. Poate că trebuia să o trăiesc. Poate că mama ar fi trebuit să fie lângă mine -când plângeam şi nu ştiam cum e bine – nu îngropată în pământ.
Deci, iată-mă, în ’99, luna florilor.
Făcută ghem lângă perete, plângând cu sughiţuri, ţinându-mă cu mâna de burtică şi iubindu-l, şi jelindu-l, căci trebuia să nu-l aduc pe lume.
Puiul meu. În mine. Viu. Al meu, al femeii care s-a născut doar pentru a deveni mamă.
În fiecare an mă gândesc cum ar fi arătat. Cât ar fi împlinit şi cât de frumos ar fi avut zâmbetul. Şi plâng amarnic, aşa cum fac acum, când tastele îmi par în ceaţă de la lacrimi, iar inima mi-e plumb aprins.
Nu pot merge la un marş de protest. Nu pot ridica piatra.
Dintr-un motiv simplu.
Nu există, pe acest pământ, puşcărie cu torturi mai cumplite decât propria-ti inimă.
Această condamnare e pe viaţă, iar tu, propriul judecător.
E momentul sinceritatii…Ce trista e viata, parca apar mai multi copii nedoriti decat cei doriti. Unii apar dintr-o greseala, desi nu sunt doriti, iar unele cupluri fericite, tineri casatoriti, care isi doresc din tot sufletul un copil sanatos, ajung sa le moara bebelusii, unul dintre cazuri e cel al parintilor mei, ar fi trebuit sa aiba o fata si un baiat, dar au murit de mici, apoi m-am nascut eu, si nici eu nu eram chiar sanatoasa… desi mama mi-a zis ca daca ei, sau macar unul dintre ei ramanea in viata, nu as mai fi fost eu. 🙂 Ai mei sunt parinti de ingeri, eu am doi ingerasi, fratele si sora mea care ma vegheaza. 🙂
iubita lui mami, de puiut frumos ce esti tu…
Daca in momentul in care am fost conceputa ar fi fost legal avortul, acum eu nu as mai fi existat. Mama spune ca se bucura ca nu a venit doctorul atunci si ca sunt cel mai bun lucru din viata ei. Ce daca tatal meu m-a recunoscut la nastere dar nu a stat o secunda langa mine, desi ii promisese mamei ca nu o va lasa singura pentru ca o iubeste ? Nu am zis in nicio zi in viata mea cuiva vreodata tata. Probabil in afara de intrebarile de scoala ca ce e tatal tau nu am dus lipsa unui tata.
Mama ta a facut cel mai bun lucru din viata ei, singurul care conteaza. ti-a dat viata, tie, Elena.
Vad ca linkul postat de tine nu mai exista…oare de ce? Foarte trista postarea asta! 🙁 eu una nu sunt impotriva avortului…si acum o sa-mi sara in cap o groaza de lume! Spun doar atat: astept minunea cu pielea mirosind a lapte de ani..si nimic! Caci probabil cele care-si arunca bebeii la ghena de gunoi sau in orfelinate merita sansa de a putea procrea, dar nu si cele care si-i doresc din suflet! eu cu alea am ce am, nu cu cele care fac avorturi!
Acum merge, cred ca il copiasem eu gresit de la comentariile articolului “Feeling”
Eşti o poveste de femeie.
Să nu te simţi vreun moment egoistă, să nu simţi vreun moment că ceea ce ai făcut a fost ca să-ţi fie ţie bine.
Nu a fost aşa.
Ai fost incredibil de altruistă, ai pus înaintea ta copilul tău, ai pus înaintea ta copiii lui, ai pus înaintea ta soţia lui şi ai avut puterea să nu te laşi vrăjită de visul unui suflet bucată din al tău, chiar dacă ştiai că vor şi momente în care te vei simţi singură, momente în care ai fi tânjit după zâmbetul cuiva bucată din tine mai mult decât după aer.
Ai lăsat conştiinţa ta să-ţi tăvălească sufletul prin piuneze cu toate că ştiai că rana va supura timp de milioane de secunde, picătură după picătură.
Asta înseamnă curaj, nu decizia unei mame de a-şi aduce pe lume copilul, pătându-l cu inconştienţa ei.
Nu faci un copil ca să-ţi baţi joc de copilăria lui.
Nu faci un copil ca să nu-i poţi cumpăra ce-şi doreşte sau măcar ce are nevoie.
Nu faci un copil ca să-şi petreacă altcineva, indiferent cine, mai mult timp cu el decât tine.
Nu faci un copil dacă ştii că ai să fii prea ocupată să-i cauţi dădacă, că te-ai săturat de nopţi nedormite, în timp ce ar trebui să-l auzi spunând primele cuvinte.
Nu faci un copil dacă trebuie să te scormonesti prin buzunare vechi, de mărunţiş, ca să cumperi pâine.
Nu faci un copil dacă te simţi copil, indiferent câţi ani ai.
Îţi trebuie curaj să spui nu, nu să spui da. Îţi trebuie inimă ca să te gândeşti la alţii, în timp ce te condamni pe tine.
E ca şi când te-ai fi aruncat în faţa unei maşini pentru un necunoscut. Doar că nu ţi-a recunoscut nimeni eroismul prin urale şi cicatricele nu se văd cu ochiul liber.
Te admir enorm.
Să nu te laşi să regreţi ce s-a întâmplat mai mult decât poţi controla. Sentimentul asta e mai puţin distructiv decât dacă ţi-ai fi văzut copilul primind mai puţin decât merită.
Nu stiu cum ma simt. Stiu doar ca, uneori, mi se activeaza durerea de atunci. La fel de puternica.
Iar la intrebarea “ce-ar fi fost mai bine sa fac, atunci?” am, in fiecare an, miloane de raspunsuri. …Carora, daca le-as da frau liber, ar activa milioane de noi intrebari.
Iti multumesc. Pentru sufletul tau. Esti empatica. Ai grija de tine, Madddz.
N-ai pentru ce să mulţumeşti.
Singurul lucru care pune oarecum frână empatiei este faptul că sunt sigură că ai mulţi, mulţi oameni care să-ţi fie alături când ai nevoie, aşadar nu ai nevoie de alţii.
Te pup, iar.
Chiar imi pare rau pentru tine, sunt lucruri in viata de care trebuie sa ne ferim, nu stiu asta din propria experienta, dar aud asta foarte des. Eu iti sustin curajul ca ai recunoscut, chiar stiind ca exista riscul de a fi condamnata de ceilalti. Realizez ca nu exista durere mai mare decat acest gand…
Am cunoscut si fete tinere,de varsta mea, care au patit asa, la suprafata pareau nepasatoare, dar cred ca le durea si pe ele, poate ca pentru unii nepasarea e modul cel mai bun de a ascunde rusinea, dar se vede ca nu pentru toti.Exista sperante, EL pe toti ii iarta, mult mai usor decat ne iertam noi pe noi.
Da. EL pe toti ne iarta. Tot el ne-a dat si liberul arbitru, si constiinta, si simtirea.
Nici nu stiu ce sa spun. Nu sunt impotriva avortului, sunt impotriva celor ce nasc prunci si-i lasa pe unde apuca, ori mai rau, ii aduc pe lume sanatosi si-i omoara pentru a nu se afla… As fi ipocrita daca as fi impotriva avortului… pentru ca, vezi tu… aveam doar 19 ani abia impliniti cand “el, titel” mi-a facut sufletul praf in doar 3 luni. Nici n-am stiut ce e cu mine, cand insarcinata fiind, imi faceam planuri de viitor. M-am trezit dusa la spital cu injuraturi si reprosuri (!?), urcata pe masa si casapita pe viu, pentru ca abia dupa ani de zile am aflat ca la mine nu-si face efectul anestezicul. M-au dus intr-un salon pe brate si “musita” imi facea in continuare reprosuri ca ma prefac si ca ma alint, in timp ce eu imi ceream iertare (daca-ti poti inchipui!!), ametita si socata de cele intamplate. Nici nu-mi venea sa cred ce mi se intampla… mi-au trebuit ani si ani sa imi revin psihic dupa aceasta trauma. E prima data cand vorbesc despre ce a fost atunci. Am urat un om cu toata forta. Acum m-am vindecat… cred. M-am trezit intrebandu-ma cum ar fi fost copilul acela, cu cine ar fi semanat…
Probabil se vor gasi voci care sa ma judece. Am fost vinovata de naivitate, in rest… nu doresc nici la dusmani sa treaca prin spaima si durerea sufleteasca prin care am trecut eu. Punct.
Ma uit la sotul meu si realizez cat de norocoasa am fost, imi privesc fetita si ma gandesc ca Dumnezeu a fost totusi bun cu mine. Probabil el m-a iertat, eu insa…
Ai langa tine multi oameni care te iubesc, gandeste-te la ei. Ce-a fost… probabil va trece… te strang tare in brate, simti? Daca simti o mana pe obraji sa stii ca e a mea… iti sterg lacrimile… si te pup.
Mai am putin de plans, in seara asta, ca sa evit, maine, hohoteala din senin. Stii cum e cand moare cineva? Stii cum iti aduci aminte? Acolo sunt eu, acum, dar curat tot prin lacrimi si maine, cu putin noroc, gasesc eu ceva de care sa rad, pitindu-ma.
Dar voi imi faceti bine, nu pot explica ce se intampla, ce e cu jurnalul, cu voi, aici…Adunati de peste tot, cu aceleasi coordonate de empatie…
Sunt – suna patetic marca Manon- sunt mai mult decat onorata, si va multumesc. Va multumesc-ul acela, din inima.
Te mai pup odata. Asa mi-a venit, pentru ca mi-ai intrat in sange. Si maine vom zambi!
Te iubeste mami, licurici! 🙂
E crancen ceea ce ti s-a intamplat, Dara. Durerea, umilinta, chinul, indiferent de coordonate, lasa aceleasi urme adanci. Din fericire, acum, ai lumina in viata, si iti doresc, din tot sufletul, sa fie mereu asa!
Am lumina langa mine, asa e. Sper ca ea sa ajunga in sufletul fiecarui om care e in preajma mea. Iti doresc si tie sa-ti gasesti linistea si lumina.
Mă doare. Îmi pare rău, Nona.
Lasa, mami, ca din ceea ce ni se intampla, putem invata, si noi, si altii.
De unde scoti atata putere sa te lasi pe tava?Esti un om care se ridica abia dupa ce coboara in el, mi-e greu sa inteleg fie si ideea de copil, si sunt sigura ca si mai greu e sa il constientizezi, sa il simti, si sa trebuiasca sa renunti la el. Doar o imbratisare, atat. Chiar daca n-ai un copil zburdand prin casa, ai cateva sute peste tot. si asta e mai rar, chiar daca in esenta, singuratatea ramane. o mascam. majoritatea suntem singuri desi ne ascundem de asta.
>:D<
Da, suntem cam singuri.
Te imbratisez si eu, puiut.
Cata tristete si cata durere in pagina asta, Nona…Doare si curge lacrima, doar citind.
Mi-am facut o cafea, acum, si am intrat in jurnal. Recitesc si plang, iar, cu inima franta. Am asezat, ieri, in literele care ar trebui sa fie seci, o povara care mi se intoarce, prin ochi, in suflet. Daca ai stii prin ce am trecut, atunci…Mi-au dat doar doua zile, doctorii, pentru a ma hotari, si in alea doua zile l-am iubit si l-am plans pana la epuizare. Si dupa…luni de zile, nopti de cosmar…L-am visat, apoi, intr-o noapte. Un baietel grasut, ii dadea mami sa pape, gris cu lapte, cu lingurita. Si zambea…i se vedeau doi dintisori de lapte, crescuti firav.
Stiu si acum cum arata.
Nona, te rog mult, intoarce pagina. Știu că nu se uită, că asta-i pedeapsă divină, dar a fost demult, ai luat o decizie care ți-a redirecționat viața, ai plătit cu vârf și îndesat. Azi e Ziua Copilului, povestește-ne ceva frumos, te ascultăm..
Da, sa traiti!
dureros, cand citesti aceste pagini,te inteleg prin ce treci am sa revin sa scriu mai multe ,copiii sunt nevinovati,sunt impotriva avorturilor,am sase fetite minunate
Ce as putea spune? Ca am trecut prin acelasi “eveniment”? Da, as putea spune asta. As putea spune si ca am fost aiurita, iar greseala conceperii imi apartine in totalitate (desi am fost doi in momentele culminante, evident). Aiurita, incosntienta, iresponsabila. Concluzia: masa unui ginecolog, senzatia de sevraj, parerile de rau si “singuratatea sufletului” dupa ce totul s-a terminat. N-as mai face asta o data. Pentru ca imi doresc un bebe acum si sper din sufletul sa vina atunci cand va fi momentul potrivit, sa fie sanatos si sa iubeasca pe de-a-ntregul, cu toti piticii creierului mei. Si pe tatal lui la fel, normal, pentru ca asta e familia si iubirea celor dragi.
Asa ca, Nona draga, te sarut pe frunte, te iau in brate sa treaca durerea. Nu de tot, ci doar sa o ascunzi la locul ei, acolo de unde ai silit-o sa iasa, fortata de imprejurari. Si totul va fi bine, insa trebuie sa lasi vantul sa se linisteasca.
da, iubita mea, asa voi face.
Nu am cuvinte de alin. Nu stiu cum e. Probabil ca in fiecare an in luna mai platesti inzecit si tu stii mai presus de oricine ce zbucium te frange.
Imi pare rau ca a trebuit sa treci prin asa ceva. Si ca nu pot da timpul inapoi sa reasez trecutul.
Esti o fiinta calda si speciala. Nu trebuie spus nimic. Scriu, cand ma doare, iar voi cititi si undeva, va ramane, acolo, in sufletel. Si asta ii va ajuta pe unii sa se protejeze, si sa nu li se intample raul, caci eu descriu cat doare. Si doare dincolo de descriere.
Hei… Imi pare rau… mai mult n-am cum sa spun si nici ce sa spun. Dar pot sa-ti spun (si sper sa sune bine – am tendinta de a face gafe cand vreau sa spun ceva de bine) sa o privesti ca pe cea mai buna alegere pe care puteai s-o faci in momentul respectiv, date fiind circumstantele.
Trebuie sa fii non-egoist* to walk a mile in somebody else’s shoes.
*obisnuiesc sa inventez cuvinte, daca mi se pare ca suna bine 🙂
Bine ai venit, Ioana!
Iti multumesc pentru cuvintele frumoase, asa incerc sa gandesc si eu. Uneori, insa, creierul este in conflict armat cu inima.
Te mai astept cu drag in Jurnal, taurasule, nu am numai drame. 🙂
(si eu inventez cuvinte, o sa le gasesti rasfirate prin jurnal)
Multumesc, bine te-am gasit 🙂
De revenit, revin mereu ca-mi place, dar e prima data cand imi fac simtita prezenta 🙂
Ah, am uitat. Eu nu sunt impotriva avortului. Nu sprijin insa nici acele femei pentru care a devenit deja mijloc de contraceptie.
Insa femeia ar trebui lasata sa decida – nu fanaticii religiosi poarta copilul, nu ei il cresc deci sa nu ia decizii in locul nostru. Nu cred ca e momentul sa insir aici toate felurile in care apare o sarcina neplanificata in conditiile in care se folosesc metode de protectie.
Nu avem nevoie de nici un mars impotriva avortului, oare voi, aceia care sunteti “pro contra” ati uitat cate femei au murit in timpul unor proceduri rudimentare, dupa faimosul decret?
Pentru mine (asta ca sa ma abat de la subiect cu multa gratie) biserica este un mijloc de a controla masele (no offence intended).
Nu ma impresioneaza preotii si listele lor de “asa nu”, nu ma impresioneaza nici oamenii care fac rau dar pe ultima suta de metri se intorc catre biserica – nu se intorc in mod clar catre Dumnezeu, e ipocrizie, nici macar mascata.
Cred ca e mai greu sa faci bine decat sa faci rau, dar binele iti da o stare de implinire si mai cred ca oamenii frumosi nu sunt neaparat cei care urmeaza cu strictete dogma religioasa – sunt cei carora le pasa de cei din jur – cunoscuti sau necunoscuti (tu, Nona, pentru mine, esti un om frumos, by the way)
PS Cred in Dumnezeu si merg la biserica – ce-i drept, intru cand e goala si cand simt ca “a venit momentul”.
O sa cam starnesti furtunei prin zona…
Imi placi.
[blush]
Pe tema bisericii am avut o multime de discutii, dar imi mentin parerea (am avut un prof care ne-a explicat cum e cu liderii si nevoia de a crea ceva transcendental, supra uman care sa conduca si sa impuna reguli – omul nu asculta de om, dar daca o zeitate spune ca x nu e bine si mai ales ca-i trimite furtuna, molima etc daca face x, atunci, mno, sa te tii).
Intr-adevar, dogma bisericeasca are rolul ei, multe reguli sunt de fapt de convietuire si trai in societate daaar evul mediu a fost cea mai urata perioada a omenirii.
For god’s sake, oamenii credeau ca pamantul e plat si-i persecutau pe cei care indrazneau sa sustina altceva (doar un exemplu). Cine e de vina pentru evul mediu? q.e.d. – cred totusi ca tre sa astept pana dimineata pentru reactii la asta:P
Gata, ma opresc 😛 si ma duc spre zari albastre inainte sa termin pachetul de tigari. Noapte buna and a hug!
da, lumea s-a dus la nani. io mai stau, ca nu mi-am terminat pachetul de tigari. 😉
noapte buna, te pupa mami.
Fiecare este liber sa creada in Dumnezeu in felul lui. Unii cand trec pe langa biserica se inchina, altii in biserica pupa toate icoanele multe persoane stau in genunchi pe timpul slujbei in biserica, asta nu inseamna ca unii sunt mai credinciosi ca altii. Important este sa il ai in suflet si sa fii bun.
Cat despre avort, sper sa nu supar, dar eu sunt intru totul de acord cu el. Oricat de mult te-ai proteja se poate intampla sa ai o sarcina nedorita din anumite puncte de vedere(esti prea tanar, nu il recunoaste tatal, nu ai o situatie materiala buna in perioada respectiva, esti bolnava si exemplele pot continua).
Sfasietor text.Si cine arunca cu piatra sa pateasca acelasi lucru.
Acelasi mai,aceeasi situatie,alt an,aceleasi intrebari cu raspunsuri in viitor..ai ce sa-i oferi,lasa-l pe el sa te judece dc i-ai oferit destule sau nu..suna dur,dar pot sa-ti spun doar atat:
grabeste-te dc “doar-ul” descris de tine il mai simti si acum
n-am. cu. cine.
Frumoase si deosebite cuvinte…care mai de care sensibile si mestesugite….dar…am o intrebare….COPIII ii facem PT NOI……sau de ce?….PT EI?…e undeva cam ipocrit……apoi…..vrem sa le dam BINELE NOSTRU…..dar ne gindim vreodata cum arata BINELE LOR? Si spre final de ce le reprosam si ii tratam ca DATORI PE VIATA…catre noi. De mii de generatii relatiile parintii-copii sunt deloc echilibrate. Ne echilibram cu amicii…cu profesiile ….cu blogurile…cu tigarile….cu anorexia si bulimia…dar citi reusim cu copii nostri? Si parintii isi regreta copiii care dintr-un motiv sau altul nu i-au avut iar copiii parintii care dintr-un motiv sau altul au plecat. Daca suntem unii cu altii mai mereu ne riciim. Sau cu…fratii..care teoretic ne-ar fi cei mai apropiati. Care stim fara dubiu ca ne iubesc….chiar si daca nu vor chiar si cind la nervi ne fac rau. Am senzatia ca suntem o specie JELAUITOARE. Avem atita talent si sensibilitate sa JELUIM diverse si diversi….pt diverse motive. Dar cind suntem linga ei…..nu avem timp si ne risipim. Cite telefoane dam si primim in care spunem si auzim…BAAAAAA…..te-am sunat ca sa…TE AUD. Nu am nimic……special…..vroiam sa te aud…..atit. Nu imi trebuie nimic….nu am nimic de rezolvat…nu am nimic ca sa iti pling….dezvalui sau…macar spune. Pur si simplu te-am sunat…….am simtit ca vreau sa arunc un fir catre tine. Sa suni la tatal tau…sau sa nu suni…..sa ii suni la sonerie….cu o bere in mina…sa ii spui….Moshule….am o bere sa o bem in doi….nu vreau sa iti fac pomeni mari dupa……vreau ACUMA sa bem berea asta…si sa dam pe cel mai penal post TV…sau nu……umplem 2 pahare si bem o bere. Obositoare onomasticile, sarbatorile……ce poate fi mai relaxant ca un pahar de bere cu Moshu…..lunea…sau joia…..oarecare. Io cu al meu baui aseara un spritz. Ma uit cu teama ca imabatrineste si mi-e frica ca nu o sa mai raspunda intr-o zi la sonerie.Desi tot arata mai bine ca mine. L-am vizitat si alaltaieri…..dar subit ieri m-a apucat frica….si am fugit sa ma asigur ca raspunde la sonerie. Nu am stat mult . Baui un sprit, vorbiram banalitati si plecai. INCA avem timp. Si sunt foarte bogat din aceasta cauaza.
SA FITI BOGATI.
Mi-as plange sufletul ca sa-ti sterg durerea… Dar nu se duce, ramane acolo si sapa… An de an se face tot mai adanca…
Te iubesc Nona, mama mea de suflet!