Jurnalul lui Manon.

**
update 10 mai:
ce sa fac ca sa ma iubesti. Ridici privirea. Apeşi x-ul din dreapta sus. Închizi computerul. Ieşi pe uşă. Te duci la ea şi-i spui în faţă, asta: Sunt îndrăgostit de tine.

M-au complexat întotdeauna oamenii care, atunci când vor să explice ceva, dau exemple din cărţi. Au la îndemână vorbe celebre, citate, titluri, autori, adică memoria, niciodată pe ei înşişi…
Cei mai intimidanţi sunt cei care susură, cu nasul răsfirat de mândrie, ceva gen ah, ador scriitorii sud-americani…

Eu n-am cei şapte ani de-acasă, v-am spus vreodată?
M-au împins în şcoală de la şase ani, că mă apucasem de citit şi mama a considerat că trebuie să vorbesc de-ale noastre, de-ale copiilor, cu copiii. Voia să mă îndepărteze de ispita timpurie, căci eu, ca şi unii dintre cei care citesc pe aici, aveam acasă biblioteca aceea, în care găseai, de la basme, poliţiste şi J.Verne, de toate. …Vă amintiţi colecţia Dumas, cu coperţile alea speciale?
Cărţile alea… le-am uitat aproape pe toate. Adică s-au aşezat în mine. Mi-au rămas cele de referinţă, la care mă întorc cu drag, din când în când, ca să miros trecutul.

În clasa a patra, mama m-a dus la psiholog.
– Cred că e o problemă cu fata mea.
– Spuneţi.
– …Citeşte…
– Hmm…Am înţeles. …Decameronul?! (îl citisem dintr-a treia)
– Nu, doamne fereşte. Citeşte, pur şi simplu.
Seara nu adoarme până când nu parcurge câteva pagini dintr-o carte. Ziua, la fel…Mă îngrijorează, o fi ceva în neregulă cu ea? Că nu se odihneşte, are nevoie de somn, la vârsta ei…
– Doamnă, să vă spun ceva. E bine că citeşte, nu are nicio problemă…Cititul o relaxează, nu o surmenează.

Mama avea dreptate. Citeam prea mult, eram dependentă de alte lumi, de alte vieţi, de alte timpuri.
Cititul potenţează sensibilitatea.

M-au complexat întotdeauna oamenii care, atunci când vor să explice ceva, dau exemple, obstinant, din filme. Titluri, personaje, nume de actori, faze…Ei au reţinut filmul, dar nu-şi pot exprima propriul sentiment.
Ai văzut filmul? Cam aşa… ştii la ce mă refer, nu? / Ăăă…cred că da…

Am terminat o facultate de artă. Am văzut filme, şi înainte de a fi studentă, şi fiind studentă, şi după aceea. De toate genurile: negre, absconse, de căcat, inteligente, comice, comerciale, de artă. Ca să strecor un spirit leşinat: n-am văzut, încă, genul… 3D, şi mă feresc, pentru că, din câte am auzit, subtitrarea e 2D, iar eu am rău de mare.
Filmele alea, incluzându-l şi pe cel de aseară…le-am uitat, pe toate. Am, lipit de suflet, un singur regizor, evident, Woody Allen, şi un monstru sacru: Charlie Chaplin. Esenţa ironiei inteligente şi esenţa comediei tragice. Nu ştiu titlurile filmelor, însă mi-au rămas ştanţate senzaţia, ideea şi virtuozitatea.

Homo Sapiens Sapiens este un organism complex, o individualitate distinctă, ca să bag şi un truism la înaintare.
Când vorbim despre un om, ne referim la datul bio-psiho-socio-culturalo-astral.
Genotip + Fenotip. Datul genetic se împleteşte cu ceea ce e în jurul nostru, ce vedem, ce atingem, ce mirosim. …Lucruri pe care le aspirăm, le prelucrăm cu filtrul propriu. Asta ne face unici.

Deci. Oamenii care dau exemple şi citează, au pretenţia că micul lor univers este, automat, şi al tău.
Au, da, o memorie de computer. Care mă complexează.
…Pentru că eu uit. Nu mai ştiu numele tuturor cărţilor, filmelor, nu mai ştiu istorii, intrigi, conficte.
Topesc, ne-voit, tot ceea ce asimilez, las la decantat iar produsul final, în gândire şi comportament,  îmi aparţine, având la bază tot ceea ce am asimilat. …Sunt eu, ca sumă de alte eu-ri străine.

Nu uit, însă, niciodată, cum miroase pământul reavăn.
Nu uit să miros anotimpurile şi să ascult când cineva vorbeşte.

La asta mă gândeam azi, în timp ce căscam în gând, plictisită de un regizoraş mediocru cu memorie bună care, ca sa-mi explice un rahat banal, a făcut o acoladă prin trei filme.

Oamenii care dau exemple din alţii, nu sunt ei înşişi, iar eu îi consider…uitaţi-vă-n titlu.
Exact. De Gogol.

Aceşti oameni sunt prea plini de creier şi nu se lasă să li se-ntâmple.