Scriu cu genunchii moi şi mâini tremurătoare.
Am primit, ieri, în Jurnal, invitaţi din eter, şi am tot aşezat la scaune în jurul mesei rotunde.
***
Dar nu de aia sunt tremurătoare, ci de îndrăgostită lulea…. Ce expresie, lulea, ar trebui să fiu ţeapănă, nu? Sau să scot fum. Sau să poluez.
Azi noapte, eram singură, în garsonieră.
Am apăsat pe un buton şi camera mi s-a umplut de univers.
Trebuia să vorbesc, şi nu puteam decât să respir.
Două perechi de căşti, un singur microfon -la mine, şi eu, mută.
Împietrită în sentiment.
Ruşinată de zgomotul pe care îl face inima mea vie, motor de avion.
Paralizată de spaima că dacă deschid gura, fac tăcerea ţăndări peste inima lui.
Lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie. Iar eu simt bine.
Suntem doi.
***
Ăăă…ce voiam? A, da. Să vă aduc aminte, că pe 18, vă aştept în Jurnalul nostru. Aici petrec, de ziua mea, cu voi. …De dimineaţă, pentru ăia micii, şi până noaptea, pentru cei mari.
La şcoală, tăcere, lumea reală pune întrebări pe care tot ea le consideră stânjenitoare, de parcă nu tot spre bătrâneţe mergem toţi…
Revin.
Adresa o ştiţi. Drumul până aici e scurt.
Am eliberat salonul, mesele sunt puse pe margini, va fi bufet suedez, cu tot ce vă imaginaţi voi că vreţi să mâncaţi, iar ce nu vă imaginaţi, vă aduc eu.
Avem şi băutură, sper să nu o luăm să o luăm razna, ca să speriem privitorii.
Avem muzică, voi o alegeţi, şi ditamai ringul de dans. Lumini. Stroboscop. Blacklight.
Ţinuta, casual, aşa ca noi.
Inima la purtător.
Tort.
Nu există majordom la intrare, vă voi primi eu, timidă şi cu ochii mari.
Nu există chelneri, vă voi servi eu.
Acesta a fost primul buzdugan -din basme, reminderul -din timpurile noastre.
Să-mi spuneţi ce mai trebuie, ca să apuc să comand.
…A trecut o veşnicie de când am fost amfitrion ultima dată.
Verific, acum, dacă mi-a sărit vreo literă din tastatură. Cred că nu.
Mesajul e OK.
Spaţiile goale dintre rânduri, adăpostesc, tăcut, emoţiile mele.
…Când mă gândesc la el.
…Când vă citesc pe voi.