Jurnalul lui Manon.

**
update 09 mai:
comanda la mine ioji. …Tu eşti de-al meu, din jurnal, nu?

Eu m-am născut altfel. Şi am rămas aşa, deşi am încercat, toată viaţa mea, să fiu cum mă vor ceilalţi, pentru a avea şi eu loc între ei…
…Eu, afectivo-dependenta.

Am muncit mult cu mine împotriva mea.

Să îmi pese mai puţin.
Să construiesc, după modelul celorlalţi, gărduleţ de protecţie.

Să calc cu fierul roşu empatia genetică, pentru a lăsa în loc doar cicatricea rece a complezenţei.
Să evit privirea în pupilă, pentru că văd, într-o fracţiune de secundă, istoria, trecutul, gândurile, nevoia, zbuciumul, resemnarea.

N-am reuşit decât atât: să zâmbesc frumos când înăuntru urlu. Am reînvăţat să merg, păstrând nostalgia zborului.
E bine. Am un loc în societate.

Dar conflictul cu propria persoană este mai cumplit decât emblema de paria.
Tu, pe tine, nu te poţi învinge şi convinge niciodată.
Ai două alternative: ori creşte iarba peste tine în cimitir, ori ajungi la nebuni.

Am înţeles că trebuie să fie ceva care să mă ajute, nu îmi pot pune mâinile pe piept şi lumânarea în mână, nu eu, luptătoarea care mută munţii pentru alţii.

Şi într-un târziu, mânată de ceva de dincolo de propria fiinţă, am început să scriu, timid, scuipându-mi inima pe foaie. Şi, după, am citit. Şi am recitit. Şi, recitind, îmi încărcam bateriile şi deveneam cuminte şi transparentă. În ziua aia nu eram polarizantă. Mă consumam până aveam lumina unui fitil de lumânare.

Aşa a ajuns Manon, Jurnal.
Tot ce pun în scris exprimă lucruri care mă marchează.
Dar eu sunt altfel. Mă marchează tot, obiect sau fiinţă, tot ce îmi păşeşte în spaţiul personal.

Speram, când l-am aruncat în eter, ca Jurnalul să fie doar o carte pentru voi, care să vă amuze, în care să vă recunoaşteţi tristeţile, trebuie, îmi ziceam, să fie şi alţii ca mine…
…Însă nu ştiu cum, nu ştiu când, jurnalul a devenit o sticlă aruncată în ocean, cu un bileţel înăuntru. …CARE PRIMEŞTE RĂSPUNS.

M-am izolat aici, ziceam, însă nici aici nu pot fi oarbă, aşa cum ar trebui.
Noi nu ne-am adunat întâmplător pe – iată ce ironic, out.ro, şi a fost o chestiune de timp până să realizez că nu am nevoie să vă privesc în pupilă, ci doar să vă citesc înşiruirea de litere din comentarii pentru a vă înţelege şi vouă, fiinţa.

Eterul nu ascunde, ci dezvăluie.

Bucurii, resemnări, drame.

Care mă ating direct.

E bine. Suntem vii.

Şi iată-ne:

Unii dintre voi sunt vechi, familie, prieteni, ne ştim, mai nou mă citiţi asiduu. Mărturisesc, sunt surprinsă, nu mă aşteptam în veci sa-mi spuneţi că, citind jurnalul, mă recunoaşteţi.

O categorie este reprezentată de cei care rezonează instant cu mine şi revin aici aproape zilnic. Unii scriu, simt nevoia să se exprime, alţii doar citesc şi nu au, încă, destul curaj, să intre în familie.

Alţii, ego-uri puternice, aparţin încrengăturii pe care eu o numesc vânători de suflete. Sub pretextul admiraţiei, ei caută să spargă aşa zisul mister al nonei, să o consume. …După care îşi iau zborul, mulţumiţi, în timp ce eu, urmărindu-i cum se depărtează, ştiu că au plecat de aici cu mine în fiinţa lor.

Iar alţii, aţi zburat înspre listuţa mea de messenger. Aţi simţit nevoia să comunicăm direct. Despre voi. Despre mine. Despre general şi despre esenţă.

…Ceea ce m-a marcat.

Urma, logic, să scriu despre asta, nu? Aşa îşi încarcă Manon bateria.

O fetiţă are o iubire secretă şi i se sparge sufletul în incertitudini, iar zbuciumul acestui suflet m-a atras şi pe mine în vâltoare.

Un bărbat a încheiat, auzi cum sună, o relaţie cu iubirea vieţii sale, iar eu i-aş rupe din inima mea o bucată, să o pună pe rană.

Eu nu pot face nimic, doar să scriu, să recitesc şi să aştept până când se va rezolva totul. Căci, nu ne putem plânge, ştim că finalul există.

Dar…Cum să scriu eu despre oamenii ăştia, care îmi fac parte din inimă, pseudo-obiectiv sau în cheie comică pentru a ascunde tristeţea, ca despre necunoscuta vânzătoare de la butic?

Dar cum să nu scriu? Nu ăsta-i locul meu de defulare?

Azi noapte, insomniacă, am găsit soluţia. Cenzura. Ai mei trebuie protejaţi de răutatea ochilor necunoscuţi care aterizează, uneori, pe aici.
Eu scriu. Cenzurat. Iar ei nu trebuie să se devoaleze.
Iar ceilalţi…vor înţelege că trebuie să se ferească să îmi pătrundă în inimă, căci inima mea se descarcă aici.

Aşadar:

Iubita mea, nu e bine, nu e normal, n-o să-ţi fie bine.
…Dar, indiferent de ceea ce hotărăşti, voi fi lângă tine, să mă bucur, sau să te ţin la pieptul meu, ca să plângi.

Dragul meu, eu cred în iubire. Eu cred în cuplu. Păstrează inelul.
Şi ţine minte:
Când femeia pune punct, ea pune, de fapt, puncte de suspensie. Te îndeamnă să lupţi.
Ştii ce trebuie să faci.

Vă rog să mă iertaţi pentru că am scris aici poveştile voastre, mi-am asumat riscul de a vă pierde, însă nu pot să duc tot în suflet. Aşa că le aşez aici, fracturat.

Da, azi sunt patetică, de la pathos, afară plouă şi mie îmi lipseşte ceva.

…Nu ştiu dacă voi învăţa să scriu povestea lui Manon -făcând abstracţie de ea.
Probabil că e o chestiune de timp până când Jurnalul se va întoarce pe hârtie.