Ziua 13, Bucureşti, România
Du-te acasă, că iar incremenişi la birou, şi e 8 seara, îmi zice înţeleapta voce a conştiinţei…
Eu, neah…
Pe la zece sting lumina, împinsă de la spate de somn, ies din şcoală şi prind în direct cel mai bubuitor tunet ever.
La câteva minute, vine şi ploaia, ca o domnişoară timidă, cu stropi discreţi şi vânt călduţ…
Nu grăbesc pasul, strada e liberă, afară, primăvară, iar eu am atâtea gânduri de povestit, e bine…
…Preţ de două minute, până când se dezlănţuie nebunia. Vântul, grăbit, începe să scuture copacii din rădăcină de parcă şi-ar fi pierdut portofelul, iar fulgerele orbitoare care-i dau o mână de ajutor îmi anunţă un început de disconfort, căci sunt uşor cam prea dese pentru a mă bucura în taină de romantismul stropilor călduţi care, mână-n mănă cu inamicul, îşi schimbă consistenţa, par să fie mai deşi, mai mărişori…
Grăbesc pasul, precaută, dar păstrându-mi prestanţa de doamnă…şi într-un minut trăiesc pe viu experienţa Anei, în drumul ei către Manole…
Norii aruncă pe pământ o ploaie cum n-am mai văzut decât în filmele cu furtuni pe mare, în care clăbucii valurilor se amestecă nervos cu rafalele torenţiale…
Din domnişoara timidă şi inofensivă, ploaia devine o vrăjitoare sardonică, ce-şi face dansul nebun de la miezul nopţii aruncând cu stropi mari şi reci din toate direcţiile, învăluitor, de mă şi întreb absolut idiot ce m-aş face dacă aş fi acum un ştergător de parbriz?
Miroase a baltă, de parcă o gură de sus a supt un lac întreg şi i-a dat drumul printre dinţi, fără simţ de responsabilitate, în capul bietei capitale europene…
Până să ajung în staţie, umbrela este dovedită şi se declară dată peste cap.
Apa cade din cer cu o bucurie care încă mi-ar da fiori plăcuţi, dacă fulgerele, în crescendo violent, nu m-ar speria atât de tare.
Mă gândesc, preventiv, ca să nu zic că nu mi-am spus-o, oare ăsta mi-o fi sfârşitul, prin carbonizare? …Dar n-apuc să îmi răspund, căci picioarele mele demarează o fugă sănătoasă şi nu-şi stopează trapul de căluţ până când nu urcă în autobuzul venit, iată, da, deci se poate, la fix!
Afară e urgie. Taifun.
Fiecare stop pe care-l face şoferul, în staţii, culege oameni muraţi instantaneu, suntem fleaşcă toţi, până la piele, însă, paradoxal, într-o complicitate aproape unică în viaţă, toţi călătorii sunt veseli şi schimbă priviri prietenoase, căci inamicul este comun şi a terfelit tot ce-a prins, fără deosebire…
Cobor încet din autobuz, aş lua-o la goană dar mi-e frică de trăznet, aşa că oftez timid şi vâslesc pe trotuar prin apa care ajunge la glezne…
Ajung acasă cu trei kilograme în plus.
Mă dezbrac pe repede înainte şi mă arunc în duş, infrigurată.
…Moment în care realizez că veselia cu care natura se joacă dezastruos, ciufulind copacii, a scos din minţi şi biata apă menajeră, care, într-un moment de beatitudine, a părăsit ţevile, pentru a merge afară, la marea întâlnire, lăsându-mi, la deschiderea robineţilor, mesajul: “fffsst…” al aerului gol.
…Afară, evident, furtuna s-a potolit.
