Jurnalul lui Manon.

**
update 12 mai:
un jurnal anecdotic a unei persoane obisnuite. Shit! Nu mă încadrez, dar suna bine.
Jurnalul meu e a unei femei complexe.

Îmi zâmbesc, uneori, dimineaţa, când sunt scumpă, şi-mi zic: ce faci tu, măi, şocâte mic? (ar trebui să mă auziţi şi să mă vedeţi, n-are farmec în scris).
…Şi ies pe uşă veselă, semn clar de metafizic.
Şi eu, ca şi alţi oameni din jurul meu, mă tem de mine, să nu mă supăr, aşa că fac tot posibilul să îmi fiu în graţii. 

Deci, cu mintea aiurea şi complimentată de ego, plec spre şcoală.
Am nevoie de toată energia bună din străfunduri, pentru că urticaria s-a agravat, iar până îi găseşti tu leac, iubitul meu, voi fi ca ăia din lagărul de la Dachau. 

Bref.

Eu sunt pieton. Ca orice pieton care se respectă, am un dispreţ profund pentru şoferi. 

Cînd merg cu maşina, evident că îi înjur, cot la cot cu posesorul maşinii, pe toţi pietonii de pe stradă. 

Azi circulaţia era infernală. Maşinile se miroseau la funduţ şi mergeau la pas. 

Mă opresc pe trotuar; nu vreau să păşesc pe zebră, căci nu mai era nimeni care voia să traverseze -plus că oamenii ăia de la volan cred că erau spume de nervi, se înghesuiseră pe trei coloane. 

Un şoricel urticat şi simpatic este politicos.

Deci, cum spuneam, încremenesc pe trotuar.

 Departe de mine, pe ultima coloană, aproape de celălalt trotuar, se află o dubiţă roşie cu un camion la volan.
Care încetineşte.
Iar loaza lăţită în scaunul deşelat, cu piciorul pe frână şi cu ochii la Manon, încearcă o comunicare cu aceasta, decentă, pe principul dat din aripi şi mecle sugestive, ce faci, nu treci dracului o dată? 

Eu răspund, de la capătul tunelului: E aglomerat, vă las să treceţi, şi îi arăt că sunt pe trotuar, smirna, nu am niciun picior ridicat în aer care să sugereze vreo iniţiere de pas vioi. 

Îi văd gura, retardului, care se schimonoseşte în relanti, eşti proastă, făă!!

Nu mă cunoaşte şi mi-a zis fă…El, mie…
…Şi uit că de dimineaţă eram drăguţă doar la faţă, îmi aduc aminte că din tot corpul meu îmi iubesc cel mai mult mâinile. Am, daa, mâini superbe. 

Nu pot rata ocazia.
…Îi arăt, şoferului, în slow motion, cel mai lung şi cel mai frumos deget pe care l-a văzut în viaţa lui.

Nu mă mai atrage televizorul, am perioada aia, de sictir.
Dar e atâta linişte în casă, încât devine zgomot.
Am zece cifre moarte pe telecomandă, le dau viaţă.
Apăs butonul telecomenzii la întâmplare, păstrând un ritm anume, prind câte o frântură din fiecare post TV.

Sunt curioasă, azi vreau să mă aleagă postul pe mine, nu eu pe el:

Zonele muntoase vor avea, la noapte…
Şapte la sută, dar cifrele reale infirmă…
Puterea. De a-l ridica şi de a-l ierta…
Totuşi, aceste animale au nevoi speciale…
Teatrul, însă, e comunicare directă…
Oh, take no more than I deserve / Still need to learn more / Oh, no, no / I don’t need nobody…
Unabomber este numele de cod creat de FBI şi…
Oracolul din Delphi este ascultat o dată pe an, dar…
Zona de centru e neacoperită, ai noştri nu se lasă…
Căci la Naşul aflaţi adevărul, revenim în câteva minute.

**
Din 10 cifre moarte m-au ales 10 litere vii, pe care le arunc în eter…
Dau televizorul pe mute. Deschid laptopul. Search pe youtube. Outlandish, zece litere.
O oră cu boxele la maxim, pe repeat.

Perfect. Acum pot să mă uit la un desen animat marca Pixar.

I’m fucking nuts!