**
update 29 mai :
jocuri cu cururi de futat. Iată, în sfârşit, acum pot explica expresia ploaia vine în pas grăbit.
Archive for May 29th, 2010
Azi e sâmbătă. …Pentru alţii. Iarbă verde, munte, mare, chestii.
Noi suntem în şcoală, azi chiar e sărbătoare, avem invitaţi de soi: Isabelle Hupert şi Cristi Mungiu.
Sala e copleşită de atâţia sufleţei artişti… iubiţii lu’ mami, de frumoşi şi plini de speranţă ce sunt ei…
Ratez începerea evenimentului, mă transportasem la un alt spectacol. Vin în fugă, când scap de acolo. Pe scenă, trei persoane, Mungiu şi două femei.
Mă apucă o panică minusculă, invitata de ce n-o fi venit?
Mă întorc la fotograf, care-mi respiră în ceafă, şi îi zic:
–Auzi, luciene, cine e adolescenta aia de pe scenă, din mijloc?
– Isabelle Hupert.
…A dracului şi tehnologia asta, mă, îmi zic io cu ciudă în gând, spărgând inefabilul în care pluteam, visătoare…Pe ecran femeia are 57 de ani, şi live, 18…
Sunt culă și mișto. Nu genul de tanti, ci de mămică modernă. Scot pe gură ce am în suflet.
Fac complimente, fetițelor și băieților, la fel: Ești sexy! / Maamă, ce mâini ți-ai tras… / Ce faci, splendoare mică? / Arăți ca o primăvară! / Măă, tu ai căpătat privire de bărbat…
Nimeni nu mă interpretează greșit, am ochii suficient de mari și de expresivi – prin care îmi iese inima, nu sexul.
Îl știu pe tip, din şcoală. A terminat la noi, iar acum face un master de light design.
L-am remarcat, în mulțimea de studenți care sfârâie prin universitate, pentru că are ceva special: de fiecare dată când mă întâlnește, indiferent ce poartă, băscuță sau căciuliță, își descoperă capul și mă salută. Are zâmbetul ăla –de inimă bună și creștere curată (sărutări de mâini mamei sale).
După ce ieri mi-am îndoliat prietenii cu ochii mei de câine bătut, cu ficatul praștie și stomacul ghem, după ce aseară am plâns vreo oră în urechea unui drag ce-mi ține loc de mamă iar azi noapte mi-a licărit o luminiță în yahoo messenger, azi eram fresh.
…Deci, again, vie.
Intru în sala de spectacol, și îl văd pe tip, aranja luminile.
Mă așez pe scaun și mă uit cu luare aminte la brațele lui, așa că îi zic, simpatică: dragule, unde ai ținut tu ascunse mâinile astea?
El, bărbat, nah, zâmbește mândru.
– Cum te cheamă?
– Bogdan. (are un zâmbet de inimă, pe toată fața)
– Câți ani ai? (întreb în virtutea convalescenței – pentru că nu am justificare la această obrăznicie)
– 39.
– A…ești în target (mă uimesc eu singură). Te iau de bărbat. Mă vrei? (ete, ușuratica, unde era pitită…)
– DA! (eu fac un șoc mic și mă repliez instant).
Până a început festivitatea, am ținut-o tot așa, de am binedispus tot ce mi-a mișcat în preajmă: Ce faci Irina? Hai să ți-l arăt pe Bogdan. / Bogdan, am adus-o pe Irina să te vadă.
Mai băgam capul pe ușă, din când în când: Bogdan, ești? / Da, sunt. / Așa, că mă speriasem că ai plecat.
Bogdan, bună, tot io sunt. Ce zodie ești? / Leu / A-ha. Bine. Vin mai târziu, o aduc și pe Monica, să te vadă. (El râde din tot sufletul, e flatat, iar eu, ce să mai zic, sunt o scumpă, toți au gura la urechi și-mi dau o mînă de ajutor la curtarea lui Bogdan. …Care are, să reținem, 39 de ani.)
Bogdan este un tip super. Bine proporționat, cu un funduț ca un scăunel, a terminat coregrafie, yeii.
Bogdan este o persoană minunată.
Pe mine, însă, nu mă interesează Bogdan ca bărbat.
Și mă așezai aici, în jurnal, să meditez o țâră…Mă interesează că eu, în adânc, sunt prea serioasă.
Dacă mi-ar fi plăcut de plăcut Bogdan, mă întreb, cum m-aș fi manifestat?
…Fugind, evident, mâncând pământul.
