M-au complexat întotdeauna oamenii care, atunci când vor să explice ceva, dau exemple din cărţi. Au la îndemână vorbe celebre, citate, titluri, autori, adică memoria, niciodată pe ei înşişi…
Cei mai intimidanţi sunt cei care susură, cu nasul răsfirat de mândrie, ceva gen ah, ador scriitorii sud-americani…
Eu n-am cei şapte ani de-acasă, v-am spus vreodată?
M-au împins în şcoală de la şase ani, că mă apucasem de citit şi mama a considerat că trebuie să vorbesc de-ale noastre, de-ale copiilor, cu copiii. Voia să mă îndepărteze de ispita timpurie, căci eu, ca şi unii dintre cei care citesc pe aici, aveam acasă biblioteca aceea, în care găseai, de la basme, poliţiste şi J.Verne, de toate. …Vă amintiţi colecţia Dumas, cu coperţile alea speciale?
Cărţile alea… le-am uitat aproape pe toate. Adică s-au aşezat în mine. Mi-au rămas cele de referinţă, la care mă întorc cu drag, din când în când, ca să miros trecutul.
În clasa a patra, mama m-a dus la psiholog.
– Cred că e o problemă cu fata mea.
– Spuneţi.
– …Citeşte…
– Hmm…Am înţeles. …Decameronul?! (îl citisem dintr-a treia)
– Nu, doamne fereşte. Citeşte, pur şi simplu.
Seara nu adoarme până când nu parcurge câteva pagini dintr-o carte. Ziua, la fel…Mă îngrijorează, o fi ceva în neregulă cu ea? Că nu se odihneşte, are nevoie de somn, la vârsta ei…
– Doamnă, să vă spun ceva. E bine că citeşte, nu are nicio problemă…Cititul o relaxează, nu o surmenează.
Mama avea dreptate. Citeam prea mult, eram dependentă de alte lumi, de alte vieţi, de alte timpuri.
Cititul potenţează sensibilitatea.
M-au complexat întotdeauna oamenii care, atunci când vor să explice ceva, dau exemple, obstinant, din filme. Titluri, personaje, nume de actori, faze…Ei au reţinut filmul, dar nu-şi pot exprima propriul sentiment.
Ai văzut filmul? Cam aşa… ştii la ce mă refer, nu? / Ăăă…cred că da…
Am terminat o facultate de artă. Am văzut filme, şi înainte de a fi studentă, şi fiind studentă, şi după aceea. De toate genurile: negre, absconse, de căcat, inteligente, comice, comerciale, de artă. Ca să strecor un spirit leşinat: n-am văzut, încă, genul… 3D, şi mă feresc, pentru că, din câte am auzit, subtitrarea e 2D, iar eu am rău de mare.
Filmele alea, incluzându-l şi pe cel de aseară…le-am uitat, pe toate. Am, lipit de suflet, un singur regizor, evident, Woody Allen, şi un monstru sacru: Charlie Chaplin. Esenţa ironiei inteligente şi esenţa comediei tragice. Nu ştiu titlurile filmelor, însă mi-au rămas ştanţate senzaţia, ideea şi virtuozitatea.
Homo Sapiens Sapiens este un organism complex, o individualitate distinctă, ca să bag şi un truism la înaintare.
Când vorbim despre un om, ne referim la datul bio-psiho-socio-culturalo-astral.
Genotip + Fenotip. Datul genetic se împleteşte cu ceea ce e în jurul nostru, ce vedem, ce atingem, ce mirosim. …Lucruri pe care le aspirăm, le prelucrăm cu filtrul propriu. Asta ne face unici.
Deci. Oamenii care dau exemple şi citează, au pretenţia că micul lor univers este, automat, şi al tău.
Au, da, o memorie de computer. Care mă complexează.
…Pentru că eu uit. Nu mai ştiu numele tuturor cărţilor, filmelor, nu mai ştiu istorii, intrigi, conficte.
Topesc, ne-voit, tot ceea ce asimilez, las la decantat iar produsul final, în gândire şi comportament, îmi aparţine, având la bază tot ceea ce am asimilat. …Sunt eu, ca sumă de alte eu-ri străine.
Nu uit, însă, niciodată, cum miroase pământul reavăn.
Nu uit să miros anotimpurile şi să ascult când cineva vorbeşte.
La asta mă gândeam azi, în timp ce căscam în gând, plictisită de un regizoraş mediocru cu memorie bună care, ca sa-mi explice un rahat banal, a făcut o acoladă prin trei filme.
Oamenii care dau exemple din alţii, nu sunt ei înşişi, iar eu îi consider…uitaţi-vă-n titlu.
Exact. De Gogol.
Aceşti oameni sunt prea plini de creier şi nu se lasă să li se-ntâmple.
Nu va ingrijorati doamna M., am citit ca oamenii uita cam 80% din ce invata intr-o zi, asta inseamna ca mai raman cu 20% din ce au invatat …deci toti suntem uituci, e in firea noastra.
Chiar daca mai scot astia multe boabe de minte pe piata, nu au cum sa puna o memorie de elefant in capetele noastre liliputane de oameni. :))
Bianca, iubita, ma referam la cu totul altceva, in articol, nu la amnezie…
“Tot ce citim, să nu lăsăm să rămână întocmai, ca să nu fie străin ci să asimilăm cele citite; altfel vor intra în memorie, nu în minte.” – Seneca
poate ca nu am inteles exact la ce va refereati, dar nici eu nu ma refeream la amnezie, ma refeream la capacitatea de memorare e creierului uman in general…
am o idee vaga, cred ca va refereati la pierderea tinerilor care prefera mai mult compania unui film decat a unei carti, sa-mi spuneti daca gresesc.
E clar. Varza din creier mi s-a asezat pe taste, am deveni incoerenta.
Voiam sa spun ca tot ceea ce citim si vedem trebuie “topit” inauntrul nostru, si cand vrem sa ne spunem parerea, sa o facem in nume propriu.
Pentru ca celalalt are perceptii diferite, are, la randul lui, un alt “mic univers”.
Concret, daca un barbat se apropie sa ma sarute, dar, in loc de asta, ma intreaba daca am vazut “Aripile Vantului”… Ei bine, eu ma gandesc automat, datorita naturii mele ironice, la raspunsul pe care l-a dat Clark Gable cand a fost intrebat:”La ce va gandeati in momentul sarutului emblematic din film?”
– “La o fleica in sange, mi-era foame.” …Deci nenea care vrea sa-mi dea pupic vede o nona care izbucneste in ras. 😉
(mda, tot varza sunt…)
La mine devenise complex sa nu stiu. De fapt, sa fi uitat. Acum sunt ok cu asta si ma amuz ca-s cu capul in nori. Retin senzatii si cred ca e mai important sa retin asta decat numele actorului principal.
🙂
Exact.
ahaaaaa :)) acum am mai inteles ceva 😀
Asa! 😉
“Doamna M” suna superb, ca intr-un roman cu parfum de epoca, insa, Bianca, as fi incantata daca mi-ai zice pe nume, ca esti in familie.
Cum crezi tu, eu voiam sa nu ma… domnesti.
Pup.
foarte frumos spus
iti zambesc.atat. 🙂 (imi place ultima replica de mor)
Eu ma cam dau singura drept exemplu :)mi se pare ca sunt cea mai..reprezentativa. Pentru mine. Nonsens ?
Ratiunea nu`i buna – ucide clipa. Concluzia mea pe ziua ce tocmai a trecut.
La randul meu, nu as spune ca ma dau ca exemplu, spun doar: asa cred eu sau asa simt eu.
Ai scris atat de frumos, Noni! Te iubesc sa stii, chiar daca nu ne-am mai vazut de o vesnicie din cauza nenorocitului asta de birou!!! te pup
Si eu te iubesc, dar tu stii asta. Oamenii care se iubesc, se simt. Nu exista distanţă care sa desparta sufletele.
E buna si ratiunea…da’ numa’ cate-odata. Atunci cand suntem in criza de noi insine. Si asta se-ntampla tocmai pentru ca ne lasam prada si devenim cu atata usurinta sclavii unor repere de tot rahatu’: se cheama pseudo-norme sociale, se cheama “asa trebuie…”, se cheama “asa se spune…”, sau “asa se face…” sau. Orice vine din afara noastra, eventual impus, fortat si artificial, normat de reguli, legi, ochelari de cal.
Uitam de noi. De ceea ce vine dinauntrul nostru. Uitam sa ascultam ce ne soptesc trairile, simturile, starile, sentimentele, senzatiile, instinctele, intuitia, fiinta noastra care ne zbiara de cele mai multe ori in timpan. In urechea interna. In ochiul lui Shiva.
Nu-l vedem. Nu-l auzim. Nu-l ascultam. Nu-l intelegem. Nu-l acceptam. Nu-l inaltam.
Pe suflet.
“Trebuie” sa ne “fit”uim in medie. Sa fim la fel. Sa nu fim altfel ca ridica astia bolovanu’ sa-l arunce. In cap.
In realitate io cred ca lucrurile/evenimentele/persoanele cu o tenta usoara de “ciudat” de obicei atrag. Asta pentru ca ce nu se incadreaza in medie se afla in afara mediei. Adica tot ce nu e comun/obisnuit/ordinary este altfel. Parerea mea.
ALTFEL…
Ceva altfel intotdeauna sparge schemele, rupe sabloanele, ajunge direct la simturi.
Simturile sunt esenta definitiei noastre ca oameni. Si uite-asa fara sa ne dam seama de cele mai multe ori noi singuri ne etichetam (definim) prin comparatie cu “oglinzile” insufletite cu care intram in contact zi de zi. Ceilalti! Sigur ca ne sperie ceea ce vedem in “oglinda” si fugim repede la dulapurile noastre si rascolim si rasturnam toate rafturile indesate cu “haine” si roluri sociale pana gasim ceva care readuce confortul psihic pentru a convietui noi cu noi insine si-apoi cu ceilalti. Si ne “imbracam” ALTFEL decat simtim.
Si iar am ajuns la altfel.
SI uite-asa ne tocim amprenta. Uitam sa fim autentici.
Nu-i nimic. Se usuca si cade. Un prieten de-al meu (cu vorbele la el tot timpul) ma mai imbata cu apa si ma calmeaza: “Nimeni nu-i perfect. Nici chiar eu” spune el.
Nici chiar eu, spun eu.
Poate pentru unii e mai usor sa traiasca dupa schema:
“- Cum te simti?”
“- Ca-n Titanic.”
…Hmm…Nu! nu! Te-am intrebat altceva…altceva…
Numai cine stie sa asculte isi va pune ochelarii sa-nteleaga ceea ce simte.
Gata.
Mai citesc o teza,mai iau o prajitura…Si uite ca cea mai gustoasa e textul asta al tau,care ma facu sa alunec intr-o alta directie a gandurilor.
Nu-mi place Woody Allen,desi ii recunosc,in mod obiectiv,genialitatea.Pur si simplu nu rezonez cu ideile lui precum nici cu ale lui Gogol sau ale celor mai multi prozatori rusi.Imi plac in schimb Evtusenko si Bulgakov.
In ultimii ani nu s-a intamplat sa mai vad vreun film care sa-mi retina atentia.Si ma feresc sa dau exemple ale preferintelor mele unor profesionisti.As astepta mai degraba recomandari de la acestia.
Imi place mult ultima fraza a postului.
Daca se gasesc prin zona profesionisti, vreau si eu recomandari. Mi-e dor de un film bun, pe care sa il uit, prin ingropare, in propria fiinta.
Da, chiar mi-e dor sa asimilez, blocajul e pe trecute.
In legatura cu preferintele, stii cum e, fiecare rezoneaza la altceva. Eu rezonez la W.Allen. Personajele din filmele lui sunt ca mine, traiesc in acest pardox: iubesc din rarunchi in timp ce simultan cerebralizeaza totul.
Iar umorul lui imi scoate lacrimi pe ochi, caci in el gasesc si taisul ironiei, si tragedia inutilului…
Cu totii suntem niste mici plagiatori, fie ca vrem fie ca nu. Unii iau ideile brute, altii le mai rafineaza iar altii iau cuvintele cu totul.
Insuficient rafinate, ideile apartin inca creatorilor lor. E necinstit sa ne asumam gandirea altora, de multe ori mult mai destepti decat noi, fara ca macar sa mentionam sursa. (S-apoi penibilul de a fi prins….)
Insa, nu cred ca cinstea ne indeamna sa emitem citate pe banda rulanta. De fapt, ne castigam ascendentul atunci cand facem referire la vorbele unui monstru sacru. Nicicand o idee inteligenta de-a noastra n-o sa aiba un impact devastator fara semnatura vreunei autoritati respectata de audienta.
Dupa ce-l bombardam pe oponent cu citate, daca indrazneste sa ne contrazica, putem oricand sa i-o intoarcem: “ca oi fi tu mai destept ca Hemingway !”
Buuna, asta de final!!
Va recomand eu 12 al lui Mihalkov! Daca nu l-ati vazut TREBUIE! E exceptional!
am vazut spectacolul, dar imi imaginez ce minune e filmul…il caut.
ok, doamna Nona, sau Nona? cum doriti? 😀
nona. 🙂
s-a facut! 🙂 Nona 😀
A sti sa transpui ce simti e un lucru mare
Așteaptă-mă și pe mine, doamne, ce fuleu ai.. 🙂
Asa-ti trebe, ca umbli pe coclauri si uitasi sa mai vii si la familia asta din Jurnalul nostru!
Datorita voua scriu zilnic tot ce mi se intampla, ca sa ne adunam la taina aici…
Da’…(aici eu ridic barbiţa şi vorbesc uşor nazal, fudul) vrei sa scriu saptamanal? (privire fulgeratoare interogativă)
Imi fac mea culpa, dar îs motivat, Costică-i martor!
LOOOOOOOOOOOOOOOOL!!!!!!!! Auzi Geo, m-am gandit…daca ma marit io cu Costica, si ramanem si in familie, te punem naş, chestii…Ai?
Minorii citesc Jurnalul? 🙂
Răspund scurt, DA!
Asa, dragul meu, ca imi lipsisi. Da fruntea, sa te binecuvantez. …Naşule!
…Ma gandeam, Geo, ce’o mai face Costica, ce zici, il scoatem de la naftalina sau inventam pe Aurica? (te prinsei acuma, scot untu din tine)
Tonul face muzica, astept…
Pai nu astepta, loveste cu ideea, ca sa stiu ce fac in zilele in care nu se misca pamantul deloc…
Aurică ai zis, Aurică rămâne… e pur si mouve, da asta era pe vremea lu Galilei.., când zici tu, îl oprim și-i dăm cuvântul lui Aurică. 🙂
Nuu, e fomeie, Aurica, am io una la ţară (dac-o mai trăi)…Haiosule, numai de barbati vrei sa scriu, de bietele albinute, neam!
Ne sar fetele-n cap! Io ma bag chiar daca iau bataie! 🙂 ))
Bine. Ma gandesc si pe urma schitam personajul.