Eram obosită, surmenată, funcţionam pe avarie. Iar când mi-ai pus melodiile alea vechi, ştiam că urmează relaxarea pe care tu, cu sufletul tău frumos, mi-o induci, oaza mea de bucurie, descoperită târziu…
Ne-am aşezat, ca de obicei, spate în spate, iar eu am închis ochii sprijinându-mi plămânii de omoplaţii tăi, simţindu-mă protejată. …Atât de mult, dar de fapt doar un strop care mă face să zâmbesc aşteptând să vină buzzul de uikend, când noaptea e zi pentru amândoi.
Am respirat uşor, urma să mă relaxez în curând, după care urma porţia de râs şi de ironie fină…
Şi, BANG!
Lovitura cuvintelor, de măciucă, pe care mi le-ai împuşcat neaşteptat în moalele capului, re-pe-tat, m-a năucit şi am zâmbit tâmp de durere când dinţii mi-au retezat instant vârful limbii.
Am apucat să gândesc, cu umor amar, că e mai suportabil să mă loveşti în creier, aş fi murit dacă mă ţinteai în inimă direct.
După care m-am prăbuşit în genunchi, să nu vezi că plâng, mama îmi spunea că sunt urâtă când plâng…
Ai provocat, fără să ştii, fără să vrei, căderea în subteran a nonei.
…Şi prin spatele ochilor închişi mi-a trecut toată istoria uitată: aveam doar patru, cinci ani, şi fratele meu mai mare, adolescent plin de angoase, mă bătea de mă rupea. Numai peste faţă. Apoi mă trimitea la baie să mă spăl de lacrimi, mă aşeza în faţa lui şi ţipa: Nu mai plânge! Am zis să nu mai plângi!! Iar eu, îngrozită, un pui de om, încercam cu o maturitate care mă depăşea să îmi înghit suspinele amare, să fac ce zice el, aproape să nu mai respir… Nu reuşeam, nu poţi îneca suspinul. Iar asta îl enerva şi mai tare. Aveam faţa amprentată cu palmele lui…
Când am mai crescut, am intrat în mâna mamei, fusesem o sarcină târzie şi surprinzătoare iar ea, mama, îşi pierduse toleranţa. M-a bătut de m-a smintit, toată adolescenţa, până târziu, împlinisem 21 de ani.
Eram cuminte. Inteligentă. Bună la şcoală. Dar nota opt nu era suficient de bună, şi dacă veneam acasă cu ea în carnet, ştiam ce urma…
Am plâns, aproape 22 de ani, mai mult decât pentru un singur om. Nu aveam voie să iubesc. Nu aveam voie să merg la petreceri. Nu aveam voie să merg în vizite prelungite. Micile subterfugii prin care reuşeam să stau la o cafea cu colegele în liceu, rarisime, erau simţite imediat de nasul fin al mamei şi sancţionate drastic, cu cureaua, cu furtunul de la maşina de spălat, cu palma.
Izolată, citeam hămesită toate cărţile pe care puneam mâna, scufundându-mă în altă realitate.
Am rămas timidă, înfricoşată, şi de atunci mi-e frică de nou, de schimbare, de iubire.
M-am îndrăgostit în taină, ca să nu se ştie, din teama de pedeapsă.
Exerciţiul platonic al iubirii a devenit un mod de viaţă. Iar, mai târziu, când am avut o relaţie, am fost şi iubită, şi pansament, numai din dorinţa ca celălalt să nu se simtă fragil şi să nu plângă vreodată din cauza mea.
N-am depăşit niciodată, biologic, vârsta de la care iubirea mi-a fost interzisă, mă îndrăgostesc adolescentin pe aceleaşi coordonate.
Au trecut ani de când primisem educaţia spartană, şi mi-am vizitat fratele, stabilit de ani buni în ţări străine.
Dorind, probabil, să facă o glumă, şi-a adus aminte cât de rău mă bătea el şi cum, mai târziu, mă lovea mama. Şi-a încheiat povestioara graseind uşor cuvintele cu accent italiano-englezesc, folosind o propoziţie care mi-a rămas ştanţată în destin: “Manon, te-ai gândit vreodată, poate că faţa ta cere pumni?!…”
Am înţeles, într-un târziu, că fratele meu era măcinat de hormonii adolescenţei, şi frustrat de faptul că, în familia noastră, el era singurul cu tată vitreg, şi i-am înţeles izbucnirile de furie.
Am înţeles şi de ce mama a încercat să se impună aşa, cu forţa brută. Voia să mă protejeze, să nu greşesc, cumva, se asigura că, ştiindu-i de frică, nu voi face nimic ruşinos, aşa era pe timpurile alea.
Într-un târziu mai bun decât niciodată, când iminenţa morţii ne-a apropiat, am vorbit mult, am iertat, şi am recuperat împreună timpul şi iubirea pierdute.
Te înţeleg şi pe tine, prietene, ştiu de ce m-ai lovit.
… Din grija de a nu mi se întâmpla rău, mai târziu. Din teama că mă voi exalta. Lovindu-mă, voi încercaţi să mă protejaţi. De sentimente bumerang, de un EU care însă mi-e străin.
N-am făcut niciun rău, nimănui. Am învăţat să mă ascund când plâng, să nu mă vedeţi urâtă, să îmi acopăr durerea, râzând ghiduş. Am iubit cu toată fiinţa mea tot ce este de admirat. Am alinat durere, am şters lacrimi, am stârnit hohote de râs.
.. Dar bufonul nu a devenit mai puternic. A învăţat, doar, să construiască dig la sentimente curgătoare.
Faţa mea, da, chiar cere pumni, şi îi primeşte, în continuare. Mă feriţi de te miri ce, lovindu-mă, şi descoperiţi într-un final, ceea ce eu ştiu de la început: când inima vă e ruptă de iubire pentru mine, eu voi fi fugit de mult.
Sunt un copil autist care desenează fluturi şi voi vreţi să îl vindecaţi cu orice preţ de lumea sa interioară, care e mai bună decât realitatea. Şi nici eterul nu mă protejează, aşa cum speram.
Am nevoie de oameni pe care să îi îndrăgesc, aşa îmi iau pulsul pentru a şti că sunt vie.
Iar voi mă îngenunchiaţi, unul după altul, pedepsindu-mă.
… Pentru un lucru care este incurabil: nevoia de voi, fără a vă atinge fiinţa.
Şi da, suntem doar prieteni, era de înţeles din secunda în care am dat add şi play, nu era nevoie de repeat.
N-am să trec oceanele, vâslind, pentru a-mi confirma că tu te protejezi, de fapt, pe tine.
Cat de bine te inteleg,Manon!Am avut parte in copilarie de un tratament similar.
Si totusi trag nadejdea sa fie o istorie inventata.
Daca nu e,sper sa ne intalnim intr-o zi,la vara.Si sa-ti spun ca nimeni nu are o fata care sa ceara pumni.
Nu inventez nimic. Pun totul aici, să nu mai car. Sunt unele, plumb, care mă ţin, şi de picioare, şi de limbă. Alea rămân acolo.
Eu le zic în față că sunt niște fraieri!
Iar eu, tie, iti pot spune ca te imbratisez cu drag, si stiu ca nu vei lovi.
Nona sau Manon nici nu stiu cum sa-ti zic oricum amandoua numele sunt originale si frumoase(la fel cum esti si tu draga mea/noastra). Eu am avut parte de acelasi tratament numai ca din partea tatalui meu, si asta tot in spirit educational, EU unu nu regret nimic, sunt ceea ce sunt datorita acestui stil de educatie (ca in reclama de la Orange). Spune-mi pentru ceea ce esti, ai ajuns, regreti ceva? Nu crezi ca astfel de educatie la timpul ei si-a avut rostul?
Eu unu nu sunt de acord cu astfel de educatie dar daca asa am primmit-o a fost buna primita :), am incercat doar sa trag invataturi din fostele batai ca apoi sa nu mai iau altele. :))
P.S. Unde iti pot trimite pozele de la Eveniment?
P.P.S. Pana la urma am renuntat la a fi doar un simplu spectator, am luat batul in mana si “En garde : Cap, Gat, Flanc”
P.P.P.S. Ce ma distrez, ce-oi avea in dimineata asta? Stai sa ma uit in oglinda sa vad daca si fata mea cere PUMNI.
Dragule, da-mi pozele la ovidiam@yahoo.com.
Bataia strica, intotdeauna. Ne lasa franti si timizi.
Te pupa mami, si pe tine, si pe mireasa.
🙁 Ma, Nona, ma… ce tristete te-a cuprins?
Am ramas fara cuvinte. Tot ce stiu e ca fata ta cere sarutari blande si nu pumni sau palme.
ssst, ca am rimelul nerezistent la apa sarata. N+ai citit instructiunile de la pagina mama? Cand nu am pamflet, plonjez in patetic, ma racoresc daca scriu.
Sunt geloasa pe asta micu’ cat turnul Eiffel o data ca te-a vazut live apoi ca intotdeauna mi-o ia inainte si scrie tot ce imi trece si mie prin cap. Si in acelasi timp am idioata iluzie ca sunt singura la parinti, ei iubindu-ma doar pe mine (parintii sunt Manon in propozitia asta) dar apoi copilul din mine se desteapta si isi aminteste ca iubirea creste numai cand e impartita, cam ca pestii si painile lui Iisus.
Nota la articol cred ca ti-o trimit in plic prin posta sau portar..
diana, inceteaza ca iau primul avion si te caut pana te aduc acasa. eeiii…
Daca fata ta cere pumni,atunci sufletul tau cere sarutari.(le ai pe ale mele)mwa :*
Bine ai venit, darynka, multumesc. Pupici back.
Ce trist! Cred ca daca as fi eu acum, in locul dumneavoastra de atunci… sincer nu stiu cum as fi reactionat. Probabil as fi facut crize pana la epuizare sau as fi fugit de acasa cu prima ocazie.Poate ar fi dat cuiva de gandit.
Dar va admir, ati rezistat cu stoicism!
N-aveam ce face, Bianca, unde sa fugi, pe timpurile alea? …Doar in tine.
Ma induiesezi, Manon…mi se umezesc ochii gandindu-ma la puiul de om care plange inca, acolo, in tine… Si abia acum inteleg si aripile timide ale oricarui fluture pe care incerci sa il mai lasi liber si nu stiu ce sa mai zic. Asa ca tac si privesc…si te citesc.
Car plumb in mine, lori. E ca argintul viu.
M-ai surprins, să știi. M-ai surprins că ai spus acestea, că le-ai împărtășit. Cred că eu le-aș fi ținut în mine, poate până la moarte. E drept, sunt mai mititel ca tine, poate voi înțelege într-o zi. Dar eu m-aș fi așteptat ca oamenii care trec prin acestea să le țină în ei sau să le spună doar apropriaților, căci acestea sunt, în ochii mei, ceva mai intim decât însuși corpul nostru, de fapt nici nu suportă comparație. Expunerea lor nu ne face vulnerabili? Nu este precum ne spune Mântuitorul, ”Nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să se întoarcă și să vă sfâșie.”? Eu cred că mulți citind,nu vor aprecia frumusețea gestului de a împărtăși acestea cu lumea din afară, nu doar cu unii.
Se poate, prahovean, ca unii sa judece. Insa cei mai multi vor intelege ca nu avem voie sa traumatizam. In plus, scriu ca sa ma eliberez.
manon drag, ai facut bine sa nu ma lasi sa “te cunosc” asa la scoala. citindu-te, te-am simtit in camera mea zdrobita-moarta…….si m-am simtit ca o mama care nu isi mai poate salva copilul decat prin lacrimi
of manon drag,
ce-ar fi de spus?
vezi de ce nu ti-am dat sa citesti, atunci? Nu e de spus nimic. Bine ai venit in sufletul meu din jurnal, anda. Pe care l-ai cunoscut live. …Zambind.
Of, Manon, aştept cu stoicism ziua în care am să pot scrie de undeva, de la biroul meu personal, lucruri asemănătoare celor povestite de tine mai sus, cu detaşare şi fără niciun fel de resentiment, aşa cum ai făcut tu…
[nu te-am mai putut vedea zilele astea…am nişte probleme cu bunicul şi cu familia, în general; sper, totuşi, să-mi îngădui să te vizitez cândva la facultate]
Te astept cu drag pe aici, Corina. Si nu, nu m-am detasat, inca…Tot ce tin ascuns in beci se activeaza cand cineva ma loveste in mod similar. Nu trebuie sa foloseasca palma, cuvantul rau e de ajuns.
Nona draga, atata tristete e in textul de mai sus, incat mi s-au inmuiat picioarele 🙁 Si stiu cum e, stiu prin ce ai trecut, stiu ranile care nu se vindeca niciodata. Insa fata ta NU cere pumni.. te rog sa nu mai crezi atat de mult prostiile altora, frustratii de odinioara si de azi si sa zambesti, pentru ca doar asa iti vindeci sufletul. Si ochii si obrajii si mainile udate de atatea lacrimi. Si imi cer iertare ca nu am ajuns la “Usi deschise”. Dar poate te rapesc intr-o dupa-amiaza, cand nu ai cumparaturi de facut 😉 Sarutari multe si o imbratisare din tot sufletul :*:*:*>:D<
Te pupa mami, onitza, si sa stii ca am sperat sa vii, la usi, si tu, si ceilalti prieteni pe care ii am aici, in jurnal. pupa mami fetita ei.
Uite, acum, recitind cuvintele, dar și uitându-mă la comentariile noi, mă opresc asupra ”Si nu, nu m-am detasat, inca…Tot ce tin ascuns in beci se activeaza cand cineva ma loveste in mod similar.”. Nu știu de ce, de fiecare dată când aud pe cineva mărtusindu-și vulnerabilitatea astfel, ceea ce simt eu este o nevoie de ajuta, de a sprijini pe acel om, chiar dacă este un străin care l-am întâlnit abia acum. Iar, dacă egoismul din mine suprimă aceast impuls, aceasta o să mă chiunuie multă vreme. Nu spun asta ca să zic că e mare lucru de mine din acest punct de vedere, căci și eu sunt un ticălos rece, ca atâția, dar oare de ce ceilalți ticăloși nu realizează, măcar un pic, ce sunt? Ce putem face oare?
Nu cumva tu ai spus acestea tocmai ca să trezești la viață acest impuls natural al nostru, de a ne vindeca unii pe alții?
Eu scriu, prahovean, fara voal. Sunt, unele, care nu se spun, pentru ca ele contin tainele altor oameni. Dar da, as vrea ca, citind, fiecare dintre voi sa se intoarca la el si sa fie mai bun. Nu ne iese intotdeauna, insa asta e drumul. Sa fim mai buni. Suna desuet, dar adevarurile asa suna, intotdeauna. Pentru ca sunt simple, rezistente in timp şi se exprima in aceleasi cuvinte, de mii de ani.
Este admirabila “confesiunea” ta! Ai un dar special, transmiti atat de bine emotia prin cuvinte.. Lovituri primim toata viata, si urmele raman, desi se vindeca. Importanti sunt oamenii-pansament care ne acopera durerea.
Ah, ce ma bucur ca ti`am descoperit blog`ul..
O imbratisare optimista, de la mine pentru tine.
Iti multumesc pentru delicatete si bine ai venit, Stefania! Uite o imbratisare si de la mine!!!
Nu, nu sunt eu. Doar nu m-am tuns între timp, nu? 🙂
nu, magandeam ca invers. cand ti-ai facut blogul, erai chel, acum esti cu plete. de aia ziceam…
As vrea sa cred ca durerea marturisita isi pierde din intensitate…de cate ori iti zugravesti durerea, mai dispare o bucata din ea…si tot asa pana nu va mai ramane nimic… 🙁
Nu cea marturisita isi pierde intensitatea, ci, paradoxal, recitirea ei, la infinit, dupa ce am tintuit-o pe hartie, pana cand cuvintele devin doar cuvinte.
Multumesc, Nona. Esti atat de frumoasa.