Jurnalul lui Manon.

**
update 8 aprilie:
Am pierdut un sentiment dar am regasit regret. …Adânc! Declară tot ce pierzi, nul, şi nu avea aşteptări.

Pe timpuri de criză primim, prin televizor, în scris şi vocal -să nu ratăm mesajul, sfaturi părinteşti despre ce nu trebuie să consumăm.
Iar mesajul este întotdeauna rotund, ca o verigă de lanţ.

Sunt, în jurul nostru, o groază de dăunători, de care trebuie să ne ferim: alcoolul, tutunul, sarea, grăsimile.
Toate acestea dăunează grav sănătăţii dacă sunt consumate în exces.
Mergând pe firul logicii, vor urma, legându-se în lanţ, Respiraţi aerul cu măsură şi, evident, sloganul pe care unii dintre noi îl cunosc până-n măduva ficatului: Nicio masă fără peşte. Din conservă.

…
Sunt uşor intrigată, totuşi, că printre aceste mesaje se strecoară uşor nefiresc şi îndemnul Consumaţi doi litri de apă pe zi.
…

Mă bucură să văd atâta grijă faţă de popor. Mă înviorează gândul că e-urile sunt benefice, pentru că de ele nu se zice nimic în mesajele astea heirupiste, dar cel mai mult îmi place că, iată, acum, de Paşte, nu ne mai plictiseşte nimeni cu reclame la produse culinare sau la restaurante. 
Acum, de Paşte, acelaşi televizor prezintă reclame, cu iepuri şi ouă roşii, la medicamente minune care garantează că te vei simţi bine şi sănătos indiferent de ceea ce consumi în exces.

Aha. Acum pricep.
…De aceea e nevoie de doi litri de apă pe zi: să bei cu ea medicamentele după ce te-ai otrăvit cu dăunătorii.
Rotund. Lanţul e complet.

Am stat în celulă o săptămână întreagă, nu am ieşit la aer deloc.

Se terminaseră proviziile alcătuite dintr-un pachet anemic cu piept de pui, care şi-a dat sfârşitul pe grătar, brânzica de veci şi sucul oribil din mere şi morcovi, şi am trecut la prepararea ciorbei sănătoase alcătuită numai din legume, din care urma să sorb, cu ficatul în gât, vreo două zile, cu promisiunea că voi ocoli acest fel de mâncare în următorii doi ani.
Aveam alternativele: ori muream de foame, ori muream de greaţă, când, salutar, mi-am adus aminte că e, totuşi, Paştele şi că mi-e poftă de ouă fierte, care n-au cum să-mi facă rau.

Mi-am culcat părul, mi-am aplicat strategic două palme pe obraji să înroşesc puţin paloarea gălbuie, şi am fugit la non-stop, salivând la gândul că voi mânca ouă.

…Am cumpărat zece şi le-am pus la fiert, măcinată de o poftă care ascundea foamea cea mai aprigă şi iminenţa unei hepatite. Am scurs apa şi le-am lăsat în oală, să se răcească. Am aşteptat două minute dar leşinul de foame m-a dovedit şi m-a repezit direct în bucătărie, să decojesc şi să mă înfrupt.
Din oala cu ouă se auzea un sunet, ca un clic repetat la intervale neregulate. Am aplecat urechea, da, direcţia era bună, insă nu ştiam ce naiba se întâmplă.

Şi în secunda următoare am înţepenit. …Zgomotul era familiar,  îmi amintea de anii copilăriei, când furam temporar oul de sub cloşcă şi ascultam cum bătea cu ciocul, în coajă, puiul ce urma să eclozeze…

O fracţiune de secundă mi-a funcţionat logica, era imposibil ca oul fiert vreo şapte minute să aibă înăuntru un pui viu, care ciocăne coaja…Dar zgomotul era constant, iar panica mea, în creştere, mi-a anihilat gândirea.

…
Mintea noastră ne joacă feste în cele mai ciudate momente. Mi-aduc aminte că, o dată, am avut certitudinea că bărbatul îmi zice, din senin, te iubesc. Puteam băga mâna în foc pentru asta. Auzisem clar: Te iubesc!
Înainte de a-i răspunde la fel, am avut prezenţa de spirit să mă uit la el (mi-a scăpat o privire de câine) şi să îl rog să repete. Iar el, conformându-se: …Am zis că mă duc la sală, azi.

…
Mă holbam de ceva timp la ouăle din oală, îmi uitasem pofta, îmi murise foamea. Rămăsese pe baricade, singură şi panicată, curiozitatea.
Aşa că am trecut la acţiune. Cu mîna tremurândă şi beştelindu-mă în gând, ironic, luam câte un ou, îl duceam la ureche cu teamă şi îl puneam uşurată în farfurie. Verificasem cinci ouă, nu bătea nimic înauntrul lor, şi voiam să îl iau pe al şaselea, când m-a năpădit o frică nebună, absolut iraţională. Parcă eram în filmul ăla de groază şi parcă din bietul ou ar fi trebuit să iasă un ditamai şopârloiul, nu mai aveam curaj să pun mâna pe el.

Cu ochii la setul de cuţite, aplec urechea spre oală, traversată de ideea că m-o fi tâmpit foamea şi… aud iar, clar: clic, cli-clic, clic…
Apuc, într-un puseu leşinat de curaj, oul inculpat în mână şi îl duc la ureche cu precauţie…Bingo! De sub coaja lui se aude, distinct, clicul acela.
Încremenesc cu el în mână şi nu ştiu ce să fac, să îl lovesc uşor de marginea oalei?…Dacă omor vietatea?
Să îl arunc pe geam?…Dar astfel nu voi ştii niciodată ce era acolo!

Frica cea mai penibilă pune stăpânire pe mine şi, după ce mă poziţionez în aşa fel încât să fug eu prima pe uşă la cel mai mic semn de pericol, trântesc oul în chiuvetă, cu toată forţa, în timp ce imaginaţia mea brodează o fotogramă cu un cadavru de embrion lăţit în chiuveta de inox şi cu mine, criminala în serie, care trânteşte ce nu poate omorî prin fierbere…

Coaja este spartă. Cu mişcări de parkinson o dau la o parte, şi sub ea…Albuşul. Fiert.
Nici urmă de supravieţuitor.

Asta a fost povestea mea adevărată, dragii mei, cu două personaje principale: oul şi găina.

În noaptea de Înviere am crezut că o să mor.

Stăteam moţ în vârful patului, la miezul nopţii, cu ochii în televizorul dat pe mute şi cu urechile la slujba împrăştiată de megafonul bisericii de peste drum. Mă durea înjunghietor stomacul, mă mânca pielea iar antibioticele reuşiseră o victorie în intestin cu ceva care se numeşte colită pseudo-membranoasă, pe numele lung, căci nu îl pot spune pe cel scurt, are şase litere şi mi-e lene să-l scriu, de ruşine…

Mă gândeam că până aici mi-a fost.
Am închis geamul, căci slujba începea să aibă, pentru mine, un iz de înmormântare prematură şi m-am îmbărbătat cu ideea că poate nu crăp, ci doar trec prin purgatoriu. La propriu.

Mi-a trecut prin cap că poate ar fi bine să merg şi eu la biserică, mai uit de mâncărime, iau şi aer în plex, aprind o lumânare…Însă mi-am adus aminte că sunt într-o situaţie care nu-mi permite deplasări lungi spre obiective înălţătoare spiritual care nu au în imediata vecinătate locuri de uşurare trupească.

Aşa că m-am potrivit mai bine în pat şi, pe la unu noaptea, mi-am urat tradiţional: Cristos a-nviat!, cu speranţa ascunsă că dimineaţa mă va găsi, prin simpatie, şi pe mine, vie.

Adevărat a-nviat!