Am stat în celulă o săptămână întreagă, nu am ieşit la aer deloc.
Se terminaseră proviziile alcătuite dintr-un pachet anemic cu piept de pui, care şi-a dat sfârşitul pe grătar, brânzica de veci şi sucul oribil din mere şi morcovi, şi am trecut la prepararea ciorbei sănătoase alcătuită numai din legume, din care urma să sorb, cu ficatul în gât, vreo două zile, cu promisiunea că voi ocoli acest fel de mâncare în următorii doi ani.
Aveam alternativele: ori muream de foame, ori muream de greaţă, când, salutar, mi-am adus aminte că e, totuşi, Paştele şi că mi-e poftă de ouă fierte, care n-au cum să-mi facă rau.
Mi-am culcat părul, mi-am aplicat strategic două palme pe obraji să înroşesc puţin paloarea gălbuie, şi am fugit la non-stop, salivând la gândul că voi mânca ouă.
…Am cumpărat zece şi le-am pus la fiert, măcinată de o poftă care ascundea foamea cea mai aprigă şi iminenţa unei hepatite. Am scurs apa şi le-am lăsat în oală, să se răcească. Am aşteptat două minute dar leşinul de foame m-a dovedit şi m-a repezit direct în bucătărie, să decojesc şi să mă înfrupt.
Din oala cu ouă se auzea un sunet, ca un clic repetat la intervale neregulate. Am aplecat urechea, da, direcţia era bună, insă nu ştiam ce naiba se întâmplă.
Şi în secunda următoare am înţepenit. …Zgomotul era familiar, îmi amintea de anii copilăriei, când furam temporar oul de sub cloşcă şi ascultam cum bătea cu ciocul, în coajă, puiul ce urma să eclozeze…
O fracţiune de secundă mi-a funcţionat logica, era imposibil ca oul fiert vreo şapte minute să aibă înăuntru un pui viu, care ciocăne coaja…Dar zgomotul era constant, iar panica mea, în creştere, mi-a anihilat gândirea.
…
Mintea noastră ne joacă feste în cele mai ciudate momente. Mi-aduc aminte că, o dată, am avut certitudinea că bărbatul îmi zice, din senin, te iubesc. Puteam băga mâna în foc pentru asta. Auzisem clar: Te iubesc!
Înainte de a-i răspunde la fel, am avut prezenţa de spirit să mă uit la el (mi-a scăpat o privire de câine) şi să îl rog să repete. Iar el, conformându-se: …Am zis că mă duc la sală, azi.
…
Mă holbam de ceva timp la ouăle din oală, îmi uitasem pofta, îmi murise foamea. Rămăsese pe baricade, singură şi panicată, curiozitatea.
Aşa că am trecut la acţiune. Cu mîna tremurândă şi beştelindu-mă în gând, ironic, luam câte un ou, îl duceam la ureche cu teamă şi îl puneam uşurată în farfurie. Verificasem cinci ouă, nu bătea nimic înauntrul lor, şi voiam să îl iau pe al şaselea, când m-a năpădit o frică nebună, absolut iraţională. Parcă eram în filmul ăla de groază şi parcă din bietul ou ar fi trebuit să iasă un ditamai şopârloiul, nu mai aveam curaj să pun mâna pe el.
Cu ochii la setul de cuţite, aplec urechea spre oală, traversată de ideea că m-o fi tâmpit foamea şi… aud iar, clar: clic, cli-clic, clic…
Apuc, într-un puseu leşinat de curaj, oul inculpat în mână şi îl duc la ureche cu precauţie…Bingo! De sub coaja lui se aude, distinct, clicul acela.
Încremenesc cu el în mână şi nu ştiu ce să fac, să îl lovesc uşor de marginea oalei?…Dacă omor vietatea?
Să îl arunc pe geam?…Dar astfel nu voi ştii niciodată ce era acolo!
Frica cea mai penibilă pune stăpânire pe mine şi, după ce mă poziţionez în aşa fel încât să fug eu prima pe uşă la cel mai mic semn de pericol, trântesc oul în chiuvetă, cu toată forţa, în timp ce imaginaţia mea brodează o fotogramă cu un cadavru de embrion lăţit în chiuveta de inox şi cu mine, criminala în serie, care trânteşte ce nu poate omorî prin fierbere…
Coaja este spartă. Cu mişcări de parkinson o dau la o parte, şi sub ea…Albuşul. Fiert.
Nici urmă de supravieţuitor.
Asta a fost povestea mea adevărată, dragii mei, cu două personaje principale: oul şi găina.
Acuma știi cum face oala aia când se răcește. 😉
loool! Geo, iti jur, nu e de la oala, era din ou, el pocnea! L-am dus la ureche, ce draq, l-am auzit cum clicaia, eram oarba de foame, dar cu urechile ascutite, parol!
Dar jur ca trebuia sa ma vedeti, eram, la propriu, intr-un film de groaza. Nebună, deh!
Si ma tinusi cu sufletul la gura, eram convinsa ca puiul oparit in ou isi dadea duhul, cand colo… Ca sa vezi ce face o amarata de “colită pseudomembranoasă” din Manon. 🙂
Si pana la urma nu s-a descoperit de unde venea zgomotul?!
Terifiant! 😉
din ou, venea, draga mea. Era incins si probabil urma sa crape. N-a mai avut timp, ca l-am trantit eu. 🙂
Dar trebuia sa ma vezi, e ciudat, cand suntem singuri, ce chestii putem face, de frica…
:))))))))) mama ce suspans.
eu cred ca era sufletul unui pui. au ramas inregistrate franturile de miscare pe care la facea, pe cand era doar abia creat. memoria acestor gesturi a ramas inchisa in coaja.
lol!
Cat suspans pe finalul povestirii, ai grija sa mananci la timp ca uite ce se intampla auzi auzenii :))
Al mic, ceea ce am povestit e nimic in comparatie cu spaima prin care am trecut. Eram buna de camera ascunsa.
Am trăit cu tine odată senzaţia asta, citind povestea! Îţi jur! :)) Sfântă Precistă!!!
Am incercat sa redau fidel starile prin care am trecut, ca nu mint, facusem atac de panica, doamne fereste…