Măi, băieţii mamei, daţi urechea încoace, să vă zic neşte chestii care vă vor feri în viitor de papuci în cap, întristare şi suspin…
Mă tot roade, de ceva timp, un subiect. Dar săptămâna trecută, când mi-a venit una mikă, supărată, la consiliere, am promis că o să atac, în curând, cestiunea…
Şi m-am trezit cu poftă de urechere…
Aşadar.
Fetiţa era tristă pentru că, după o perioadă roz, masculul îi spune, din neant, că ar fi bine să rămână prieteni.
Şi acum, lecţia: când ai de gând să părăseşti femeia, nu pronunţa cuvântul prietenie. E ca şi cum călăul, în timp ce-ţi petrece funia de gât, te întreabă, culant, dacă nodul nu te deranjează prea tare.
Nu există prietenie instant, după apocalipsă. Părăsitorul este detaşat, deci dispus, părăsitul este victimă, deci are cuţitul încă în inimă.
Victima trebuie să acorde prietenie, nu invers. …Când vine timpul, cu roata lui, cu tot.
Ceea ce-mi aduce aminte, invariabil, de o experienţă de-a mea.
Eu eram lulea, el, un Casanova, care funcţiona pe principiul trei, simultan.
Când, depăşit de situaţie, mi-a propus să fim prieteni, am simţit, ca noi, toate (fetele ştiu ce spun), că l-aş pune pe cruce şi l-aş gâdila cu briciul la organul gândirii.
…Am trecut peste poveste, sunt mulţi ani de atunci, şi a urmat firescul: din clipa în care m-am vindecat forţat de iubire, i-am acordat prietenia, şi bărbatul acela face parte din viaţa mea, ca verişor.
Însă iată paradox: de opt ani încoace, amândoi luptăm în paralel: eu îi spun că vreau doar prietenie, el mă vrea cu tot cu aşternut, la drum de seară, căci a copt, în timp, iubirea.
…Ocazii cu care îi subliniez că el, mentorul meu, m-a învăţat că prietenia este sfântă, nu e rost s-o pângărim…
Şi îl pup apăsat pe frunte, creştineşte, pentru a-i aduce aminte sângelui să se întoarcă la nava mamă.
