Jurnalul lui Manon.

Rămăsesem agăţată în monitor, când mă trezeşte agresiv la viaţă, telefonul, că mai bine ascultam de spaima iniţială şi nu răspundeam…

Numărul, necunoscut.

-Alou!
Vocea, de femeie cubică rămasă la stadiul de două clase, şi alea chiulite.
Accentul, aş zice ardelean molatec dar corcit peste maghiar ascuţit, cu vocale alungite peste deal.
Caracterul, de janghină defectă din fabricaţie.

Scannerul meu detectează primejdie.

– Da, vă rog.
– De ce mă suni?
– Cu cine vorbesc, doamnă?
– Ce pula mea îmi zîci doamnă?

Eu încremenesc. Aş închide, însă nu pot. Încă.
Mă redresez.

– Nu v-am sunat, dar dacă am făcut-o este, evident, o greşeală, îmi cer scuze. (N-am sunat pe nimeni azi, nici măcar din greşeală)
– Măă, dă-te-n pula mea, nu mai minţi!

Mi se ridică tensiunea, vocea şi felul în care muierea aia scrâşneşte vorbele, prin telefon, întrece limbajul grăjdarilor, dar vreau să văd dacă e o farsă – inutil, căci nimeni, dintre cei pe care îi cunosc, nu poate mima atat de acerb imbecilitatea în forma ei pură, absolut vulgară.

– Dumneavoastră ştiţi cu cine vorbiţi?
– Cu pizda mă-tii de bou, ce, te faci că nu mă ştii acum?
– Sunt femeie, doamnă.
– Eşti pe mă-ta, asta e voce de femeie? Eşti bărbat.

Simt că îmi ajunge spurcarea, iar inima îmi bate puternic, a ruşine.
Şi eu înjur, şi ai mei înjură.
Dar nu sună aşa.
Trivialul se lipeşte de unii oameni periculos de vomitiv, pe gură.

– Doamnă, eu cred că aţi greşit.
– N-am greşit, du-te-n pulă…
– Să vă zic cum facem. Dumneavoastră m-aţi sunat, vorbiţi cât vreţi pe banii dumneavoastră, eu voi pune telefonul, jos, spuneţi ce vreţi, răcoriţi-vă.

…Şi aşa şi fac. Terorista din mine vrea să-şi mănânce aia minutele. Aud de la distanţă cum fumegă şi spurcă aerul cu mizerie, acest semen de-al meu care e şi femeie, cu patos şi voluptate, surdă la ideea că ar putea să fi greşit, că s-ar putea face de ruşine…şi-şi împănează înjurăturile cu alo eşti acolo bă, alo, alo…şi dă-i, iar…

O las să facă spume, aşteptând să închidă.
Nicio şansă.
Pun telefonul la ureche:
– Doamnă, vă repet, aţi greşit.
– N-am greşit, boule, dă-mi-l pe Ioji, auzi, da-l pe Iojiii la telefooon!

Femeia îl vrea pe Ioji la telefon, prima dată m-a frăgezit pe mine…
– Nu e aici. L-am trimis la duş.

***
Dacă îl vedeţi pe Ioji, dragii mei, să o sune pe doamna aceea, aici: 0751465804.

**
update 29 aprilie:
1. filmati pe ascuns cand se futeau. Nu-i găseşti aici, dragule, noi am distrus probele incriminatoare.

2. este grea meseria de medic diabetolog. Nu e mai grea ca boala însăşi, care, la rândul ei, nu e grea dacă ţii regimul adecvat.

Făcurăm o adunare de taină, aseară. Mi s-au adunat în cameră copiii, trei, cu mine patru: Veve, o păpuşă de fetiţă talentată şi inteligentă, Răzvan, iubitul ei – îl văd acum a doua oară, Mihai al meu de veci şi Nonuţa care şi-a lăsat manonul la intrare.

Aveam inima rotundă, ca luna plină de afară…Când sunt multe sufleţele în incintă, lumina e mai multă şi mai caldă, că e generată de artişti.

Aveam treabă, cu toţii, să meşterim la laptop, că leşinase wirelessu şi îi promisesem Dianei că intru pe mes ca să-şi facă şi ea de lucru cu mine.

Şi de aci, vârteju’.
Mihăiţă declară mort stickul de net şi se repezi în camera lui să mi-l împrumute pe-al lui de vodafone, puiu lu mami, drag, că el e rotunjor dar are viteză mare.
Când să instaleze chestiunea, computerul meu începu cu fiţele, ba mergea încet, ba îngheţa spontan, că mă şi ruşinai şi mă luai de Mihai, ca nu puteam să ţip la obiect: Bă Mihăiţă, computerele e ca fomeile, mă, nu le da clicuri multe deodată, că le încarci cu sarcini şi le blochezi. …Iepure ce eşti!

Veve a mikă şi frumoasă zice, inspirată: Lasă, Nona, îţi aduc io laptopu meu ăl vechi, şi punem netu pe el.
Care laptop, şi mai bătrâior, procesa resemnat, cu ixuri de eroare.

Zbura timpul pe lângă noi şi eu îmi pupam copiii pe frunte, în gând, cât de frumoşi sunt ei, şi ce tabără de lucru zglobie îmi împodobeşte camera…

Ca să n-adoarmă, îl rugai pe Mihai să mă ajute cu nenorocirea aia de uşă de şifonier, că stătea să cadă tocmai pe fotoliul gonflat, pe care îl testau copiii, pe rând.
Făcurăm uşa, scăpai de o grijă, îl activai subit şi pe ăl mic.

…Laptopurile, însă, erau dovedite de munca peste limita de viaţă.

Privind la Răzvan, care, cu o răbdare dumnezeiască, încerca să resusciteze laptopul lui veve, mă fulgeră o idee şi spun: Mă, io mai încerc o dată să instalez, pe al meu, vodafonu, da singură, cu clicuri responsabile şi ajutor de la veveriţă, fără să bage deştiu mihai, că iar o ia la goană, ca programatorii… Nu ştiu de unde i se trage datul de clicuri multe pe secundă, că el e actor la bază.
…Aşa că tu, biluţă, stai acolo pe fotoliu, cucă puiu nani şi încercăm noi.

Sub atenta supraveghere a lui Răzvan, care umbla cu aparatu-n mână prin cameră să prindă un pui de semnal şi urmărite vag de genele somnolente ale lui Mihai, fetele pornesc aventura pe laptopul lui manon, luând lucrurile încet, cum ştiu ele mai bine, cu răbdare îngerească şi cu speranţa bătută-n cuie dar, într-un final, Bingo!
Avem conexiune!

…N-apucăm să facem dansul de bucurie, că pe Mihai îl mănâncă degetu să facă el ajustările necesare, lucru întâmpinat cu voci feminine de protest şi tăcere complice de răzvan.
Şi se decide: Mihăiţă nu va pune mâna pe şoarec decât după ce promite că va da un clic la două secunde, cu mâna altuia…

…Ceasul arăta aproape trei, când au plecat ăi mici.

Camera rămâne doar cu mine, păstrând lumina sfredeluşilor care au populat-o preţ de câte ore or fi fost că nu mai ştiu…
Mă aşez în pat, cu cărămida-n braţe, şi intru pe net ca să dau de Diana, că i se lungiseră ochii în noapte, de atâta aşteptare.

Diana e acolo, nu ştie de iureş, că nu e medium, aşa că mă întâmpină cu cordialul: auzi cucoana…?, la care răspund, cu bateria încărcată: ho, nu da, că-ţi faci păcate…

Vezi, de asta merită să trăiesc. Ca să mă bucur de minunile care sunteţi voi. …La maxim!

Late edit: Energiile de aseară s-au împrăştiat în eter.
Azi primesc un telefon: Bună ziua doamnă, mîine vă instalăm netul…