Jurnalul lui Manon.

Povesteşte cel mic, într-un comentariu, o mică istorie despre cum voia să-şi cumpere el un ceas de mână, care să-l înlocuiască pe cel vechi…Nu şi-a cumpărat ceasul cel nou, însă, la ieşirea din magazin a avut o surpriză: uitându-se la ceasul de la mână, a constatat că acesta nu mai mergea…

Şi mi-am adus aminte de istoria mea, din iarnă, când hotărâsem să-mi schimb maşina de spălat. Cumpărată în urmă cu zece ani şi fiind, la vremea aceea, cea mai scumpă de pe piaţă, bătrânica maşinuţă funcţiona, încă, perfect.
Dar mi se pusese pata să o schimb, până în Crăciun, să mă prindă şi pe mine Anul Nou, cu bucurie…

Cu o săptămână înainte de a o dona şi de a-mi lua alta, pun nişte rufe la spălat, şi apăs butonul de pornire.

Maşina, moartă. Decisese că mai bine sucombă ea, decât să o arunc ruşinos din căminul în care şi-a petrecut existenţa.

Eu voiam să o dau de suflet, aşa că am chemat un nene să-i facă un control şi să o trezească din comă.
Omul a desfăcut-o, s-a uitat înăuntru, nu ştiu ce are, doamnă, că nu pot umbla la ea, e de aia cu computer, i-a pus carcasa la loc şi a declarat-o decedată, oficial.

Seara, am zis, asta e, o arunc, dacă tot s-a sinucis înainte de termen… Stateam lăngă ea, în bucătărie, fumând cu cotul sprijinit de capac, si mi-am adus aminte ca în toţi anii ăştia biata maşină a fost martoră la viaţa mea, obiect neînsufleţit căruia îi cunosc toate zgârieturile şi petele… De câte ori m-am sprijinit pe ea, la ţigară, cu capul în mâini, supărată sau plină de bucurie… Şi m-a apucat o tristeţe de parcă renunţam la o persoană…Mă încerca amarul, dar mă şi miram de mine, doamne, tare mai sunt defectă…Stau, aici, lângă maşina de spălat, care nu mai scoate niciun zgomot, de parcă aş participa la un priveghi…Măcar dacă o donam cuiva…Şi mă durea inima de ea, că mă doare din orice, aşa că prilejul era numai bun, freaku drac ce sunt, îmi ziceam…
Am depăşit, într-un final, momentul dramatic, şi m-am dus în cameră, să dau telefon băieţilor, să o ducă la cimitir.
N-am putut. Fire-ai… atentă, manon, m-am admonestat leşinat, că o să ajungi ca baba Saveta, să ţii în casă toate cadavrele nefolositoare.
…Lasă, că sun mâine.

A doua zi, mă pregăteam să plec la şcoală. Îmi iau cheile, deschid uşa, să ies, şi mă trăzneşte un gând: ce-ar fi să apăs pe buton, ca să fiu sigură că nu mai e nimic de făcut?

Am apăsat butonul.

…Şi maşina mi-a făcut cu ochiul din becul verde, luminat a viaţă.

Am simţit cum mă inundă bucuria ca atunci când am intrat la facultate, prima.

N-o mai schimb.
Ea nu vrea să mă părăsească, iar eu respect întotdeauna deciziile obiectelor inteligente.

**
update 19 aprilie:
scrisoare catre un comandant. Nu există una STAS, începi cu să trăiţi şi termini umplându-l de respect; dacă vrei să îl înjuri, dă-te anonim şi pune pe plic, la expeditor, adresa duşmanului.

Am făcut, azi dimineaţă, o vizită la un hipermarket, că femeile cumpără, când sunt blue.
Ca de obicei, am umplut o ditamai sacoşa, că aşa fac de fiecare dată când nu mă cară cineva cu maşina. Iau prea multe.
Când mă cară, iau două flinticuri.

Fetele de la ghişeu sunt drăguţe şi mă iubesc. Mă ţin minte de la prima vizită, căci sufăr de sindromul împrietenirii spontane.

Iau sacoşa grea în mână, ca să am cu ce să-mi tai, pe drum, circulaţia sanguină din degete, şi vreau să ies…
…Moment în care senzorul de la intrare, de care mi-e frică mie, cinstita, şi nu ştiu de ce dar iată că aflu acum, declanşează alarma de hoţie.
Sirena bipăie asurzitor în toată hala, astfel că în acel moment devin cunoscută şi tuturor clienţilor care stau la rând şi mă privesc, deodată, cu ochi mijiţi reprobator.

Eu încremenesc, roşie în obraji, şi mă întorc împleticit la casa de marcat:
Ce-mi băgaşi în pungă, puiule, de mă făcuşi infractoare?
Staţi liniştită, doamnă, (mă asigură fata, dintr-o privire, că nu mă crede manglitoare) nu am trecut prin aparat ciorăpeii. Gata.

Iau iar sacoşa şi dau să trec.
Se declanşează iar, alarma.

Mă întorc, cu o faţă pe care nu o ştiu, dar o văd oglindită în simpatia spontană a clienţilor îmbunaţi, şi pun, iar, sacoşa, în braţele fetei: Iubita mea, răstoarn-o până nu mor de inimă, şi vezi ce piuie. Nu-mi prelungi coşmarul, te roagă mami, da? Poate că nu-mi trecuşi prin aparat puii de andive, ia tot la mână şi vezi…

Cumpărătorii, români ca şi mine, îmi zâmbesc complice, dracu ştie de ce, că eu aş intra în pământ, şi se uită şi ei, curios scormonitori, la conţinutul sacoşei, pe care nu l-aş fi vrut publicat, mai ales din cauza tamponelelor…

Gata, îmi zice vânzătoarea, cred că nu trecusem prin aparat bananele…

Iau sacoşa în mână, uşor cocoşată de multele perechi de ochi care îmi atârnă-n ceafă şi…i-o pun în braţe agentului de ordine, care venise cu nasul ascuţit să constate infracţiunea. Trece-o dumneata în tărâmul de dincolo de uşi, că pe mine mă lasă picioarele, dacă şi a treia oară…Poate ai mai mult noroc.

Şocat şi ţeapăn, dar impresionat, nenea în uniformă poartă demn spre ieşire corpul delict, urmărit de toată suflarea magazinului, în timp ce eu rămân blocată cu privirea pe cătuşele zornăitoare, care-i atârnă organului, la spate.

Sirena nu se declanşează, şi toată lumea murmură a bucurie.
Se face schimbul la vedere: mi se dă sacoşa, eu dau bună ziua tuturor, şi ies.
…Transpirată fleaşcă, cu pulsul accelerat.

Şi mă gândesc cu bucurie că e bine să fii simpatică, ai de câştigat în ţara în care nu se acordă, aproape niciodată, prezumţia de nevinovăţie.