Eram obosită, surmenată, funcţionam pe avarie. Iar când mi-ai pus melodiile alea vechi, ştiam că urmează relaxarea pe care tu, cu sufletul tău frumos, mi-o induci, oaza mea de bucurie, descoperită târziu…
Ne-am aşezat, ca de obicei, spate în spate, iar eu am închis ochii sprijinându-mi plămânii de omoplaţii tăi, simţindu-mă protejată. …Atât de mult, dar de fapt doar un strop care mă face să zâmbesc aşteptând să vină buzzul de uikend, când noaptea e zi pentru amândoi.
Am respirat uşor, urma să mă relaxez în curând, după care urma porţia de râs şi de ironie fină…
Şi, BANG!
Lovitura cuvintelor, de măciucă, pe care mi le-ai împuşcat neaşteptat în moalele capului, re-pe-tat, m-a năucit şi am zâmbit tâmp de durere când dinţii mi-au retezat instant vârful limbii.
Am apucat să gândesc, cu umor amar, că e mai suportabil să mă loveşti în creier, aş fi murit dacă mă ţinteai în inimă direct.
După care m-am prăbuşit în genunchi, să nu vezi că plâng, mama îmi spunea că sunt urâtă când plâng…
Ai provocat, fără să ştii, fără să vrei, căderea în subteran a nonei.
…Şi prin spatele ochilor închişi mi-a trecut toată istoria uitată: aveam doar patru, cinci ani, şi fratele meu mai mare, adolescent plin de angoase, mă bătea de mă rupea. Numai peste faţă. Apoi mă trimitea la baie să mă spăl de lacrimi, mă aşeza în faţa lui şi ţipa: Nu mai plânge! Am zis să nu mai plângi!! Iar eu, îngrozită, un pui de om, încercam cu o maturitate care mă depăşea să îmi înghit suspinele amare, să fac ce zice el, aproape să nu mai respir… Nu reuşeam, nu poţi îneca suspinul. Iar asta îl enerva şi mai tare. Aveam faţa amprentată cu palmele lui…
Când am mai crescut, am intrat în mâna mamei, fusesem o sarcină târzie şi surprinzătoare iar ea, mama, îşi pierduse toleranţa. M-a bătut de m-a smintit, toată adolescenţa, până târziu, împlinisem 21 de ani.
Eram cuminte. Inteligentă. Bună la şcoală. Dar nota opt nu era suficient de bună, şi dacă veneam acasă cu ea în carnet, ştiam ce urma…
Am plâns, aproape 22 de ani, mai mult decât pentru un singur om. Nu aveam voie să iubesc. Nu aveam voie să merg la petreceri. Nu aveam voie să merg în vizite prelungite. Micile subterfugii prin care reuşeam să stau la o cafea cu colegele în liceu, rarisime, erau simţite imediat de nasul fin al mamei şi sancţionate drastic, cu cureaua, cu furtunul de la maşina de spălat, cu palma.
Izolată, citeam hămesită toate cărţile pe care puneam mâna, scufundându-mă în altă realitate.
Am rămas timidă, înfricoşată, şi de atunci mi-e frică de nou, de schimbare, de iubire.
M-am îndrăgostit în taină, ca să nu se ştie, din teama de pedeapsă.
Exerciţiul platonic al iubirii a devenit un mod de viaţă. Iar, mai târziu, când am avut o relaţie, am fost şi iubită, şi pansament, numai din dorinţa ca celălalt să nu se simtă fragil şi să nu plângă vreodată din cauza mea.
N-am depăşit niciodată, biologic, vârsta de la care iubirea mi-a fost interzisă, mă îndrăgostesc adolescentin pe aceleaşi coordonate.
Au trecut ani de când primisem educaţia spartană, şi mi-am vizitat fratele, stabilit de ani buni în ţări străine.
Dorind, probabil, să facă o glumă, şi-a adus aminte cât de rău mă bătea el şi cum, mai târziu, mă lovea mama. Şi-a încheiat povestioara graseind uşor cuvintele cu accent italiano-englezesc, folosind o propoziţie care mi-a rămas ştanţată în destin: “Manon, te-ai gândit vreodată, poate că faţa ta cere pumni?!…”
Am înţeles, într-un târziu, că fratele meu era măcinat de hormonii adolescenţei, şi frustrat de faptul că, în familia noastră, el era singurul cu tată vitreg, şi i-am înţeles izbucnirile de furie.
Am înţeles şi de ce mama a încercat să se impună aşa, cu forţa brută. Voia să mă protejeze, să nu greşesc, cumva, se asigura că, ştiindu-i de frică, nu voi face nimic ruşinos, aşa era pe timpurile alea.
Într-un târziu mai bun decât niciodată, când iminenţa morţii ne-a apropiat, am vorbit mult, am iertat, şi am recuperat împreună timpul şi iubirea pierdute.
Te înţeleg şi pe tine, prietene, ştiu de ce m-ai lovit.
… Din grija de a nu mi se întâmpla rău, mai târziu. Din teama că mă voi exalta. Lovindu-mă, voi încercaţi să mă protejaţi. De sentimente bumerang, de un EU care însă mi-e străin.
N-am făcut niciun rău, nimănui. Am învăţat să mă ascund când plâng, să nu mă vedeţi urâtă, să îmi acopăr durerea, râzând ghiduş. Am iubit cu toată fiinţa mea tot ce este de admirat. Am alinat durere, am şters lacrimi, am stârnit hohote de râs.
.. Dar bufonul nu a devenit mai puternic. A învăţat, doar, să construiască dig la sentimente curgătoare.
Faţa mea, da, chiar cere pumni, şi îi primeşte, în continuare. Mă feriţi de te miri ce, lovindu-mă, şi descoperiţi într-un final, ceea ce eu ştiu de la început: când inima vă e ruptă de iubire pentru mine, eu voi fi fugit de mult.
Sunt un copil autist care desenează fluturi şi voi vreţi să îl vindecaţi cu orice preţ de lumea sa interioară, care e mai bună decât realitatea. Şi nici eterul nu mă protejează, aşa cum speram.
Am nevoie de oameni pe care să îi îndrăgesc, aşa îmi iau pulsul pentru a şti că sunt vie.
Iar voi mă îngenunchiaţi, unul după altul, pedepsindu-mă.
… Pentru un lucru care este incurabil: nevoia de voi, fără a vă atinge fiinţa.
Şi da, suntem doar prieteni, era de înţeles din secunda în care am dat add şi play, nu era nevoie de repeat.
N-am să trec oceanele, vâslind, pentru a-mi confirma că tu te protejezi, de fapt, pe tine.
