Jurnalul lui Manon.

Moartea lui Michael m-a readus la viaţă.

Vegetez, de aproape doi ani, fără să am nicio legătură cu mândreţea de fată care eram odată. Parcarea lui Titel în viaţa mea m-a fleşcăit complet (la noi în oraş se spune “m-a flecit”). Fără aspiraţii, şi, atenţie, fără frământările sufleteşti care mă făceau să fiu zbanghie şi să scriu la jurnal ca şi cum aş proiecta un film, m-am scufundat în munca de la facultate, făcând lucruri minunate dar fără să simt că mă năpădeşte bucuria sufocându-mă, ca altă dată. Dădeam vina pe cei patruzeci de anişori pe care tocmai i-am împlinit.

Şi într-o dimineaţă, am văzut la ştiri:”Michael Jackson a murit“.

În clipa aceea am înviat. De durere. Toate sentimentele, aspiraţiile, tainic încătuşate şi acoperite de un bocanc autoimpus, s-au inflamat, şi de atunci, de o săptămână, picur, prin toţi porii, tot ceea ce am strâns pe parcurs. De ce? De ce m-am activat acum?

Pentru că, simplu, Michael Jackson este una dintre cheile care îmi poate deschide sufletul. Adolescenţa mea, trăită în cea mai grea perioadă a dictaturii, avea două guri de aer: cărţile şi dansul. M-am construit bazându-mă pe două principii: e important când deschizi gura, ce spui, şi când te mişti, ce transmiţi. Aşa m-am judecat, şi, de atunci, aşa îi judec şi pe alţii. Şi, înarmată cu asta, nu m-am înşelat niciodată, când am vrut să aflu mai multe despre un om.

E vorba despre armonie.

Michael m-a învăţat să dansez. Nu ca el, căci este unic. M-a învăţat să simt muzica, să o exprim, să punctez mişcările, să “joc” accentele muzicale, să stau, fără să mă mişc, pe melodie. Să dansez viu, nu să ilustrez. Michael s-a lipit pe vecie de acea perioadă din viaţa mea, o epocă în care tinerii nu urmăreau futăriseala, ci devenirea.

Michael Jackson este adolescentul curat din fiecare dintre noi.

Mă doare, zguduindu-mă, toată inima, care mi se inflamează din piept până în creier.
Aşa simţi când îţi moare cineva din familie.
Şi e prea devreme să mă consolez cu faptul că Michael este nemuritor.

Mă consolează doar ideea că nu trec singură prin asta. Suntem o familie de milioane de oameni. Marcaţi pe viaţă de fenomenul Michael Jackson.

Sunt unul dintre oamenii cărora le lipseşte, acum, o bucăţică de suflet, căci ea merge cu Michael în mormânt.

Înlăcrimată şi cu un nod dureros în gât, am totuşi puterea să ridic degetul mijlociu în aer, şi să i-l arăt monstrului care a traumatizat un copil nevinovat şi care, nici acum, la final, nu arată pic de consideraţie pentru fiul care l-a făcut celebru: tatăl lui Michael. I-a refuzat copilăria, şi acum îi refuză şi ultima dorinţă: aceea de a se întoarce acasă, în Neverland.

Privindu-l cum râde, dând interviuri, cu gura de pirahna care băleşte după orice câştig în loc să fie devastat de durere căci el, hoitul, trăieşte, iar fiul e mort, îmi aduc aminte de o vorbă din bătrâni care spune că părinţii nu trebuie să-şi îngroape copiii, ci invers.

Trist şi încremenitor, Michael ne demonstrează şi acum, de dincolo, că tot ceea ce a povestit despre copilăria tristă este adevărat. Printr-o ciudată întâmplare, parcă îl împinge în faţă pe tatăl monstruos, să-l cunoaştem şi noi.

Şi reuşeşte.

Rânjetul bătrânului spune tot. …Dar mai ales, macabru, asta:
Aşa intră în istorie, pe lângă o stea, şi gunoiul, luminat de strălucirea ei.