Şi într-o dimineaţă, am văzut la ştiri:”Michael Jackson a murit”.
admin on July 2, 2009 in CicatriceaMoartea lui Michael m-a readus la viaţă.
Vegetez, de aproape doi ani, fără să am nicio legătură cu mândreţea de fată care eram odată. Parcarea lui Titel în viaţa mea m-a fleşcăit complet (la noi în oraş se spune “m-a flecit”). Fără aspiraţii, şi, atenţie, fără frământările sufleteşti care mă făceau să fiu zbanghie şi să scriu la jurnal ca şi cum aş proiecta un film, m-am scufundat în munca de la facultate, făcând lucruri minunate dar fără să simt că mă năpădeşte bucuria sufocându-mă, ca altă dată. Dădeam vina pe cei patruzeci de anişori pe care tocmai i-am împlinit.
Şi într-o dimineaţă, am văzut la ştiri:”Michael Jackson a murit“.
În clipa aceea am înviat. De durere. Toate sentimentele, aspiraţiile, tainic încătuşate şi acoperite de un bocanc autoimpus, s-au inflamat, şi de atunci, de o săptămână, picur, prin toţi porii, tot ceea ce am strâns pe parcurs. De ce? De ce m-am activat acum?
Pentru că, simplu, Michael Jackson este una dintre cheile care îmi poate deschide sufletul. Adolescenţa mea, trăită în cea mai grea perioadă a dictaturii, avea două guri de aer: cărţile şi dansul. M-am construit bazându-mă pe două principii: e important când deschizi gura, ce spui, şi când te mişti, ce transmiţi. Aşa m-am judecat, şi, de atunci, aşa îi judec şi pe alţii. Şi, înarmată cu asta, nu m-am înşelat niciodată, când am vrut să aflu mai multe despre un om.
E vorba despre armonie.
Michael m-a învăţat să dansez. Nu ca el, căci este unic. M-a învăţat să simt muzica, să o exprim, să punctez mişcările, să “joc” accentele muzicale, să stau, fără să mă mişc, pe melodie. Să dansez viu, nu să ilustrez. Michael s-a lipit pe vecie de acea perioadă din viaţa mea, o epocă în care tinerii nu urmăreau futăriseala, ci devenirea.
Michael Jackson este adolescentul curat din fiecare dintre noi.
Mă doare, zguduindu-mă, toată inima, care mi se inflamează din piept până în creier.
Aşa simţi când îţi moare cineva din familie.
Şi e prea devreme să mă consolez cu faptul că Michael este nemuritor.
Mă consolează doar ideea că nu trec singură prin asta. Suntem o familie de milioane de oameni. Marcaţi pe viaţă de fenomenul Michael Jackson.
Sunt unul dintre oamenii cărora le lipseşte, acum, o bucăţică de suflet, căci ea merge cu Michael în mormânt.
Înlăcrimată şi cu un nod dureros în gât, am totuşi puterea să ridic degetul mijlociu în aer, şi să i-l arăt monstrului care a traumatizat un copil nevinovat şi care, nici acum, la final, nu arată pic de consideraţie pentru fiul care l-a făcut celebru: tatăl lui Michael. I-a refuzat copilăria, şi acum îi refuză şi ultima dorinţă: aceea de a se întoarce acasă, în Neverland.
Privindu-l cum râde, dând interviuri, cu gura de pirahna care băleşte după orice câştig în loc să fie devastat de durere căci el, hoitul, trăieşte, iar fiul e mort, îmi aduc aminte de o vorbă din bătrâni care spune că părinţii nu trebuie să-şi îngroape copiii, ci invers.
Trist şi încremenitor, Michael ne demonstrează şi acum, de dincolo, că tot ceea ce a povestit despre copilăria tristă este adevărat. Printr-o ciudată întâmplare, parcă îl împinge în faţă pe tatăl monstruos, să-l cunoaştem şi noi.
Şi reuşeşte.
Rânjetul bătrânului spune tot. …Dar mai ales, macabru, asta:
Aşa intră în istorie, pe lângă o stea, şi gunoiul, luminat de strălucirea ei.
Eu am fost la fel de oripilata cand am vazut in ce hal de linistit putea fi Joe Jackson. si m-am simtit la fel: mi s-a rupt sufletul si am simtit ca cea mai mare parte din copilaria si amintirile mele au fost aruncate pe rug si arse, cu viteza gandului. Monstruos de trist….
P.S. Sunt fericita ca ti-am gasit jurnalul… si pe tine 🙂
Iti multumesc, iubita mea, si te mai astept, cu drag, pe aici.
.