Fotografii (le găsiţi între paranteze) cu:
Ruşinoasa recidivă. (De anul trecut, de când m-a speriat Maia Morgestern cu făcătura aia de prezentare, am jurat că nu mă mai uit la Festivalul Mamaia. N-am rezistat, pentru că episodul cu autopsia, de pe Discovery, era în reluare. Aşadar, maarele eveniment se deschide, şi apar concurenţii…)
Concurenţi. (Selecţia lor pare făcută într-un anume fel, toţi trebuie să fie, ba deşelaţi, ba rotunzi, ba prea lungi, cu veleităţi antimiscare. Li s-o fi dat de jurat să nu transmită nimic prin interpretare, ferească sfântul să încropească vreun pui de sentiment pe melodie, darmite să-l mai şi arunce spre public…)
Public. (Parcă ales cu forţa brută; proptit incomod în scaune, amorf şi filmat – parcă în ciudă – mai ales în momentele în care pare mort. Adică tot timpul… Chiar dacă, aparent, da din mâini mimând aplauze, la implorarea vagă a prezentatorilor.)
Prezentatori. [Aia brunetă, de la meteo, nasoală pe cameră dar de admirat pentru nonşalanţa cu care debitează banalităţi şi câte-o poantă (am zis poantă? – e un eufemism).
Masculul co-prezentator, ivit din neant, unde se va şi întoarce curând, este rotunjor în talie, cu toate defectele de dicţie posibile, şi limbă scurtă. Un cepeleag, probabil pila cuiva din juriu.]
Juriu. (Câţiva dinozauri de sex incert, vreo două slujitoare ale Thaliei de Constanţa şi un Madalin Voicu nedumerit de propria-i prezenţă acolo. Pare uşor jenat de efuziunea Corinei Chiriac care îşi bălăngăne, periculos de aproape, braţele – ale căror piei au abandonat de multă vreme lupta cu gravitaţia. Bezelele pe care le trimite obsesiv artista, publicului, sunt exagerate faţă de numărul modest de palme care se întâlnesc la mijloc, moale.)
Moale. [Creaţia vestimentară a “designerilor”, unitară, pe principiul dacă-i mic, să-l îngropăm, dacă-i grasă, s-o umflăm. Bate toate recordurile de aşa nu. Ţinutele vestimentare sunt în perfectă neconcordanţă cu melodiile (am văzut şi nişte chiloţi albi, oferindu-se la pozat dintr-un cearceaf ce se voia o rochie drapată pe şolduri, cu aspect de cortină în faţă, care se deschidea generos la intervale regulate de timp).]
Voalate. (Mamaia 2009 – o zonă crepusculară care l-a înghiţit până şi pe micul moga.
Poate s-or fi terminat melodiile de furat, însă bănuiesc mai degrabă un complot.
La secţiunea Creaţie au fost selectate numai melodiile de aruncat. Combinate cu prestaţiile – lamentabile – la care vocea trebuia să fie, ori seacă şi sub ton, ori urlată fără trăire.
Evident, bomboana de pe colivă este melodia compusă de moga. Un cânticel lent, firav şi uşor sinistru, cu durată scurtă de viaţă, al cărui unic scop este acela de a nu trezi audienţii.)
Requiem. (Acum cântă Nicola un playback. Cerşeşte publicului atitudine.
Publicul, inert.
Nicola face instrucţie.
Publicul, niznai.
Carul de televiziune îşi regăseşte dramul de perversitate şi filmează audienţa pe la spate.
Peste sală picură jocuri de lumini zglobii, care induc senzaţia de viu…
Publicul e învins de atâtea melodii cântate nani pe genunchi.
Nicola, dovedită, remarcă: “Aţi obosit?”)
…Eu, da!
Mă întorc pe Discovery, ca să închei seara aşa cum am început-o: vizionând fiinţe neînsufleţite.
