Archive for June 6th, 2010


**
update 6 iunie:

ce inseamna manon. Mda…dacă tot întrebași…în unele locuri înseamnă sea of bitterness, în altele, Queen sau wished for child. Sugestiv de trist, nu? Încearcă Maria, e splendid și are conotații bune (apropo, Manon este varianta în franceză pentru Maria).

Aș dori, în primul rând, să evităm politicos mustăceala aferentă, mă frământă să scriu despre ceea ce vedeți în titlu de… ceva vreme, dar m-am cenzurat, pentru că știam că mă expun mai mult decât dacă, să dau un exemplu la întâmplare, aș scrie despre cum făcea sex unul dintre bărbații mei, și anume în viteza a cincea agonic, încurajându-se permanent în proces deci dându-și singur “și”-urile și “hai”-urile. Vă rog…

**
Să o spun dintr-o suflare: Eu vorbesc cu unele animale. În limba lor. Altora, doar le înțeleg limbajul.
E nevoie, pentru a desluși misterul, de timp, inimă, atenție și de ureche muzicală.

**
Mi-am petrecut vacanțele copilăriei în județul Vâlcea, la o bunică de poveste, care avea sufletul țesut cu noaptea suferinței sufletești, dar pe care erau brodate bucăți de soare luminos.
Maria se numea bunica dinspre tată, fusese pe vremuri moașă, iar sătenii își scoteau pălăria cuviincios când o întâlneau pe Coana Moașa din Știrbești.

Când bunica mea își traversa propria curte, toate păsările pe lângă care trecea se lăsau la pământ, așteptând să fie mângâiate, așa de blânde deveniseră, și de dornice de atingere.

Eu, cu ochii ăștia mari cât cepele, stăteam coadă după Maia.
Vedeam.
Simțeam.
Analizam minunea.

Drept urmare, pot comunica foarte bine cu păsările. În limba lor, nu numai în limba noastră limitată la comanda de chemare la masă sau ușuire.

Iubesc în mod special curcile, pentru că îmi par suflețele chinuite (Ana Maria, încetează!). Le priveam ore în șir, gândindu-mă că aceste păsări au vocația nefericirii, așa, urâțele, cu penaj necolorat, cu sunetele pe care le scot, de veșnică plângere.
Și într-o zi am înțeles mai multul. Ele au rămas neadaptate și trăiesc drama păsării din colivie. Penajul de camuflaj arată că trebuie să fie libere, pe câmp, nu adunate în țarc.

I-am spus, într-o zi, bunicii, că eu pot vorbi cu curcile, căci le înțeleg. M-a privit cu ochi calzi și buni, care mă sfredeleau curios, fără umbră de îndoială.
Maie, când dai drumul curcilor în țarină, vin cu tine, și o să vezi.

Era o zi toridă, iar câmpul mirosea a iarbă încinsă. Curcile ciuguleau hulpav firișoare fragede, asigurându-se una pe cealaltă că nimeni nu se depărtează prea mult de grup.
Priveam, cu bunica, în tăcere.
Maie, eu o să fac un sunet anume, și ele mă vor asculta cu atenție, fără să miște. Să fii atentă. După aceea o să le spun ceva, iar ele vor reacționa imediat, așa că îți vei da seama că nu e o coincidență.

Am scos primul sunet. Cele douăzeci de păsări au înțepenit. După câteva secunde, și-au reluat, gălăgioase, activitatea.
Atunci am scos celălalt sunet. Toate păsările au fugit, instant, în tufișurile din preajmă.

Bunica era siderată, ce le-ai spus prima dată?
Le-am făcut atente.
– Și a doua oară?
– Le-am spus că pericolul vine din cer.

**
Acum câțiva ani, am fost la o prietenă, la țară. Eram, deja, ca două surori, decantasem istorie împreună, însă mă ironiza, de câte ori avea ocazia, căci oamenii nu uită când le mărturisești lucruri care lor li se par ciudățele.

Am intrat pe poartă, vesele și îmbătate de mirosul rural, și din fundul curții s-a auzit o cotcodăceală zgomotoasă de găină.
Ete, zic, găina aia tocmai a făcut un ou.
De unde știi? (mă întreabă prietena, zâmbind cu milă).
– Găinile, după ce fac oul, au o depresie post-partum, sunt supărate, de durere, de chin, dracu știe, au și o mândrie înciudată, trece o vreme până când se liniștesc. Cotcodăcesc într-un fel anume, parcă înjură.

Nu cred.
– Hai acolo.

În șopronul micuț, o găină se agita vocal.
Du-te la cuibar, îi zic prietenei, și pune mîna pe ouă. Unul dintre ele este fierbinte.

Când s-a întors, fața ei șocată spunea tot. Mă privea ca pe un extraterestru și îi încremenise oul în palmă.
Nu e paranormal, draga mea, e simplă observație, derulată în timp.
Ochii prietenei erau mari, albaștri și devorați de curiozitate. M-a tras de mână, ca să nu zic că mi-a smuls-o, și m-a dus în mijlocul păsăretului, găina aia ce zice?
– Auzi sunetul pe care îl scoate? E rotund, cald, e mesaj pentru cocoș, că e disponibilă.
– Nona!! Știu! …Vino!!!

Alergarea febrilă ne-a oprit direct în casa răcoroasă, cu miros de levănțică.
Uite!, îmi arată ea, pe masă, o căciulă de blană, rusească, din care se auzeau glasuri fragede de puișori. Ce zic ei acum?
– Ei sunt singuri, supărați, și cheamă. Au nevoie de cloșcă. Sunetele sunt ascuțite
. Fii atentă, aceste sunete se vor schimba.
Am ridicat cu grijă ștergarul și mi-am pus palmele deasupra pufuleților aurii, cât să mă simtă. Vezi, sunetele sunt acum altfel, ei cred că a venit mama lor, sunt protejați. Vrei să îți mai arăt ceva?
– Da, da!!!!
În ochii prietenei mele era o bucurie copilărească, energetică.
Vezi ce gălăgioși sunt. Ei se odihnesc on and off, e ca o secție de neonatologie, când plânge un bebe, îi activează și pe ceilalți, deci odihna este întreruptă permanent, asta îi face irascibili. O să îi potolesc, pentru câteva secunde.
Și scot, deasupra lor, un anumit sunet, ca un țârâit delicat.
Puii amuțesc și se aude, în liniștea din odaie, doar acul ticăit al pendulei. Această tăcere vie durează doar trei secunde, căci bulgărașii încep, iar, frăsuiala.
Dumnezeule, parcă i-ai vrăjit…
– Nu i-am vrăjit, am vorbit pe limba lor, asta înseamnă potoliți-vă, măi, vreau să dorm… Ei sunt cuminți și ascultători, deci se liniștesc… până când unul se mișcă iar, călcând pe un picioruș străin din imediata vecinătate.

În seara aceea prietena mea mi-a spus că e fericită.
– De ce?
– Nu suntem singuri, în lumea asta mare, Nona, trebuie doar să știm să ne uităm în jur…

**
Cresc câini de când mă știu, dar cu ei vorbesc pe limba mea. Domesticiți de mii de ani au, dezvoltată, cumva genetic, disponibilitatea pentru a ne înțelege ei, pe noi.
Din punctul meu de vedere, contează enorm să nu uit două lucruri importante: faptul că un câine consideră că tu îi aparții, nu el, tie și faptul de a fi atentă la el pentru a-i înțelege mesajul.

Astă iarnă eram cu o prietenă, ne înțepenise dumnezeu într-o fundătură, cu mașina patinând în troianul de zăpadă. Zona, cu case semi-dubioase. Încercările de a scoate biata broscuță din nămeți se soldaseră cu victoria de a o adânci definitiv în noroiul de sub pojghița de gheață.
Mi-am luat inima în dinți și am pornit-o per pedes, la vale, să bat la o poartă, pentru ajutor.
Am auzit, în spatele meu, la douăzeci de metri, un lătrat de câine care venea în fugă, cu tot cu posesor, după mine.
Prietena mea mi-a mărturisit mai târziu că paralizase de frică, pentru că ea vedea namila de lup galopând.
Eu doar auzeam lătratul, în ceafă.

M-am întors spre câine și i-am zis: Ce faci puiul lui mami? Dragule. Știe mami că aici tu ești stăpân. Bravo!

Lătrând ușor modificat, câinele a făcut cale întoarsă.

În drumul spre casă, după ore de muncă la scos mașina din noroi (căci am adus ajutoare de la o casă învecinată), i-am explicat prietenei, care nu înțelegea de ce nu am fost și eu terifiată, asta: vocea câinelui îmi spunea că e de talie mare, dar că nu a ajuns încă la maturitate.
Lătratul era specific pentru un puiandru care începe să aibă acut simțul proprietății, însă, peste acesta, era dorința de a fi remarcat, ca personalitate….Dorință pe care i-am respectat-o, vorbind, în felul acela, cu el.
Câinii de pază sunt orgolioși, și când îi potolești, ei latră în continuare, cu sunete mai rotunde, însă… Se departează spunându-ți cvasi-politicos, ne-am înțeles, da? eu sunt in charge pe teritoriul ăsta…

**
Da. Eu înțeleg limbajul animalelor și comunic cu ele. Acest limbaj este alcătuit, ca și al nostru, din sunete simple. Este compact, fără cuvinte, nealambicat, iar starea se transmite prin stridențe sau rotunjimi.

Eu înțeleg limbajul animalelor, fiind atentă la sunete, la coadă, la ochi- la tot ce înseamnă non-verbal.

Omul are milioane de cuvinte în vocabular, prin care poate exprima absolut tot, și jur că am momente în care nu pricep o iotă din ce vrea să îmi spună, pentru că minte, ascunde sau își învelește mesajul, așa că îmi fixez privirea pe ochi și pe felul în care i se mișcă trupul. Nu mă las până nu înțeleg.

Dar. Îmi recunosc și eșecul: Sunt fracturată și fac greșeli regretabile când nu aud vocea sau când nu privesc persoana face to face.
În cazurile astea nu înțeleg și uneori interpretez eronat

În ceea ce-i privește pe ceilalți, în comunicare cu mine, uneori am surprize de proporții… Cu toate că eu spun, absolut sincer, când sunt iritată de ceva,  “vezi că asta mă deranjează, n-o mai face, te rog”,  mi se întâmplă să nu fiu văzută, să nu fiu înțeleasă, deși cuvântul “Nu” ar trebui să fie destul de clar….
Deci, firesc, în momentul în care, sătulă să tot repet la infinit același lucru – mă enervez și fac o criză de nervi, interlocutorul mă privește… sugestiv.
Are senzația clară că în fața lui se află un animal care schiaună și căruia nu-i înțelege limbajul. Mesajul.

…Drept urmare, El -omul pune punct comunicării cu mine- Animalul.

**
…Am scris multișor, azi.
O anumită pereche de ochi, citind acest articol, va înțelege de ce, acum ceva timp, când mi-a intrat în birou, dialogul a fost acesta:
Eu: Tu ești îndrăgostita moartă.
Ea: Daa…E așa de evident? Se vede?
Eu: Nu știu. Eu văd, în ochii tăi, iubire… …Și văd, tot acolo, că EL… e mai tânăr decât tine.

**
Acum dau liber la mustăceală. 😉

…Care n-o să fie, știu eu, căci simt și prin eter; mai sunteți, acolo, câțiva ca mine…