Categoria Latrinel. Genul ăla de femeie cu creier vidat, ochi nuli, intonație de electromotor când i se rupe curelușa, caracter invidios acoperit de aparente gânduri pozitive.
O scorpie invidioasă mascată de o imagine de femeie bună ca pâinea caldă, ce aruncă în aer vocabule banale care, crede ea, ar trebui să impresioneze ascultătorii. În capul cel golaș, orice emanație imbecilă are valoare de manuscris de la marea moartă.
Este atât de importantă în proprii ochi, încât nu se poate abține să nu scoată pe gură tot ce i se îmbârligă în cap, cu aer de taină sau alintat, reușind să stârnească priviri ironice, căci oamenii din jur nu sunt cretini.
Personal, i-aș da premiu pentru felul în care și cel mai haios banc este povestit, de latrinel, așa de larg și pe îndelete, încât ai impulsul necontrolat de a arunca priviri furișe în jur şi de a-ţi pregăti batista, oare participi la o misă funebră?
Insistă periculos, de fiecare dată când mă vede, să-mi împărtășească toate inepțiile, printre care eu jonglez cu ține-mă, doamne dar scap uneori, ne-voit, un respectuos îmi mănânci neuronii.
Acum două săptămâni. O întâlnesc. Avea colțurile gurii în jos.
N-apuc să salut, că îmi aruncă otrava:
– Sunt supărată pe o rudă din străinătate, ai dracu de emigranți, au plecat …acolo și se cred cei mai deștepți, au uitat de țara lor…
Eu, martor mi-e dumnezeu, aveam o zi bună…
…Dar, auzind-o, mi-a pocnit inima, instant, iar negurelele au intrat în viteza a cincea, fără manevre pregătitoare.
O prind de umeri ferm, ma aplec și îi șoptessssc la ureche, cu ochii închiși, pentru a nu executa o trepanație cu bisturiul privirii: Te rog eu muuult, nu mai spune, în fața mea, despre cei care pleacă în străinătate ai dracu de emigranți… Ei au plecat acolo, nu ca sinucigași, ci ca ne-mioritici. Vor să își schimbe viața, sau vor să fugă de infecția de aici. Și ei fac parte din speranță, am rude acolo, prieteni dragi, îi simt cum le tremură inima de dor, sunt, uneori, melancolici, alteori, triști căci și străinii sunt răi, și vreau să reții că oamenii ca tine ne-au stricat imaginea dincolo…Ahh… Te rog eu muult, respectă-mi rugămintea, daa?
Mă dau un pas în spate și o fixez cu laserele. Fața i se modificase a ironie cât i-am șoptit în creier, însă contactul vizual o intimidează și îi strâmbă pe gură un zâmbet stânjenit.
Încearcă o alintare, ca să-și demonstreze, fals, că are controlul biiine, măi, off, nu mai zic…
Plec și fac ceea ce fac mereu atunci când nu pot avea dialog, îmi spun, la nesfârșit, monoloage, care cuprind adânci pilde de viață, dar și cuvinte periculoase, morți, răniți, vacă, mă rog, plus tot ceea ce ar cam speria puritanii…
***
Săptămâna trecută am avut un mic accident.
Năucă și încă îndrăgostită, m-am împiedicat absolut aiurea de o întrebare obsesivă, m-am dezechilibrat, am căzut pe gânduri și mi-am fracturat simțirea.
Drept urmare, aveam o alură de zombi; pășeam precaută -să nu mă dărâm pe dinăuntru- cu ochi de eminescu și zâmbet de caragiale, evitând, pe cât posibil, să intru în contact cu oamenii care mă agită.
…Și-mi iese latrinel în cale. Avea colțurile gurii în jos.
Vede că nu am intenția de a mă opri, dar impulsul de a-și vărsa inepțiile este mai puternic decât teama de cuțitul meu ironic.
Știi că ne vor tăia ăștia salariul, de luna viitoare, și o să trebuiască să încep să gătesc… Mie-mi place să mănânc la restaurant, AM PRETENŢII de la mizeria asta de viață…
M-a prins. Fac stop. Mă întorc. Rana cu emigranții e proaspătă. O analizez vizual, din vârful degetului care i se ițește prin sanda, până în creștetul capului cu păr de veci slinos.
Am față optimistă, și ochi încurajatori:
– Iar nu te-ai spălat pe cap. Ar trebui să fii fericită. “Mizeria” asta de viaţă NU ARE NICIO PRETENȚIE DE LA TINE.
…Mă îndepărtez și aud tăcerea care îi cade, ca o țiglă, drept în creştet.
