Jurnalul lui Manon.

@ ioanabis. “Ce ti-a adus teatrul si ce i-ai spune unui copil care vrea sa dea la teatru?”

Dragă Ioana, există două tipuri de actori: cei care servesc scena şi cei care aşteaptă să fie serviţi de scenă.
Fac parte din prima categorie.

Teatrul mi-a adus descătuşare. Terapie. Teatrul mi-a adus confirmarea că nu poţi dezlipi actorul de caracterul cu care acesta defilează. Pe scenă nu poţi minţi, eşti gol în faţa mulţimii. Teatrul, pentru mine, e o necesitate, nu o dorinţă.

Am intrat în facultate după câteva încercări eşuate. Da, am înţeles, mă apucase datul admiterii pe timpul lui Ceauşescu, ce şanse aveam noi, cei ai nimănui, atunci? Am pierdut-o, astfel, pe Julieta. Nu-i bai, oricum nu mă încadram tipologic.
Am fost pe scenă timp de zece ani, şi, cu puţin noroc, poate că n-o ratez şi pe mama lui Hamlet, aşa cum s-a întâmplat cu Julieta.

De fiecare dată când aveam spectacol, eram fericită, aveam inima plină de bucurie.
Timp de zece ani, am jucat cu acelaşi entuziasm.
Teatrul este, pentru mine, o oază. Nu m-a trădat niciodată, pentru că eu iubesc fidel, ca un câine.

N-am făcut niciun compromis pentru a deveni vedetă.

Iubesc mirosul scenei.

Îmi taie respiraţia emoţiile răspândite în sală.

De fiecare dată când trebuia să intru în scenă, îmi venea în cap aceeaşi întrebare: Ce dracu caut eu aici, preferând zbuciumul, liniştii?
De fiecare dată aveam întrebări, mă puneam la îndoială, eram la fel de vie, chiar cu preţul ironiilor las-o moale, nona, că nu mai avem chef, azi, să jucăm.
Pentru mine actoria nu înseamnă chef, ci operaţie chirurgicală. Nu random, ci dozare farmaceutică.

De ceva timp, însă, iată-mă în slujba teatrului, altfel. Aici, în facultate, printre ai mei, ajutându-i pe cei mici, artişti în devenire.

Visez, încă, să joc, dar am un blocaj pe care, azi, nu mă mai obosesc să-l înţeleg, fiind prinsă de faptul că vreau să îi sprijin pe alţii.

Ce i-aş spune unui copil care vrea să dea la teatru?
Ce le spun de şase ani încoace, de când am inventat un forum numai pentru ei, pentru ca să nu se simtă ai nimănui, pentru a le linişti zbuciumul, pentru a le da încredere, pentru a-i încuraja să spere: Urmează-ţi visul, vino la admitere, atunci vei ştii sigur, indiferent de rezultat, dacă asta vrei cu adevărat.

Cât despre curajoşii care îndrăznesc să spere că într-o zi vor fi actori… şi vin la examenele de admitere, le-am pregătit admiterea pe tavă.
Ei trebuie, doar, să respecte, iată … ZECE PORUNCI

@Bianca. Ea îmi propune să scriu despre “Paranormal, fantome, povesti cu chestii paranormale”

Există o întâmplare, să-i zic aşa, în viaţa mea, care mi-a rămas lipită de creier, pe care nu o pot înţelege, care mă sperie, mă obsedează uneori şi de care mi-e frică, pentru eventualitatea în care o s-o retrăiesc.

Eram studentă în anul întâi. Lefteră, speriată, provincială, neadaptată la ritmul alert al Bucureştiului.
Locuiam, prin amabilitatea unui om deosebit, care provenea din acelaşi orăşel îmbâcsit de provincie ca şi mine, într-o casă de pe lângă bulevardul Kogălniceanu.
Avea camere înalte, casa, şi duşumele scârţâitoare, era construită pe principiul vagon, sordidă, întunecoasă, rece, vara, şi îngheţată, iarna.

Eram singura femeie în grupul de patru. Toţi artişti, păduchi leşinaţi, cu ochi strălucitori de entuziasm, cu iubire profundă pentru artă. Găteam la comun ciorbe în oala de zece litri, ne împărţeam ţigările, mergeam la filme de artă pe care le disecam, apoi, în nopţile adânci.

Ne strângeam în camera în care stăteam eu, în jurul radiatorului improvizat dintr-o placă de BCA care nu putea alunga umezeala crâncenă şi frigul insinuat în oase şi vorbeam, ore în şir, fumând ca şerpii.

Băieţii îmi lăsau mie, noaptea, instalaţia anemică de încălzit, pentru că eram fetiţă, deci, mai sensibilă.

Casa aceea avea o atmosferă, un aer propriu, un miros al ei, iar frigul…frigul acela, permanent, care te amorţeşte şi te doare…

Dormeam îmbrăcată cu două straturi de haine, în noaptea aceea. Eram acoperită cu un cearşaf, o pătură şi o pilotă groasă. Dacă aş fi avut lumina aprinsă, mi-aş fi văzut aburii respiraţiei, în ciuda aerului cald dat de radiator. Camera se încăpăţâna să fie ca o peşteră străbătută ce curenţi tăioşi, răi, îngheţaţi, umezi.

Frântă de oboseală, am adormit într-un final. Nu ştiu cât timp a trecut, însă am simţit, alert, că ceva nu este în ordine… Îmi tremurau picioarele, aproape convulsiv, din vârful degetelor până la bazin, şi nu de frig.
Însă ceea ce m-a speriat ţinea, nu de faptul că, paradoxal, nu îmi era frig, ci de faptul că acel tremur îngrozitor urca încet, în sus, în corp, ca o apă care te inundă şi se apropie de gură.

Panica mă ţinea în priză în timp ce creierul încerca, disperat, să găsească o explicaţie pentru această vibraţie care mă zguduia la nivel celular.

Ştiam că nu dorm, îi auzeam pe băieţi râzând în bucătărie şi memoram ceea ce discutau, pentru a verifica a doua zi, în cazul în care nu voi muri ( nu ştiu de unde îmi venise asta) –  dacă mă păcăleşte visul sau chiar mi se întâmplă inexplicabilul.

Eram întinsă pe spate şi nu mă puteam mişca, nu puteam striga, aveam ochii deschişi în întunericul de smoală, trăind un paradox: tot corpul îmi vibra, progresiv, de-acum tremurul îmi cuprinsese şi mâinile şi stomacul, eu fiind, de fapt, paralizată.

Am simţit cum această vibraţie îmi cuprinde plexul, cum urcă înspre cap, îmi tremura, deja, şi gâtul. Ţineam ochii strânşi, căutând o soluţie, şi dintr-o dată m-am întrebat, nu ştiu de ce, oare încerc să ies din mine, sau ceva încearcă să intre în mine? Mi-amintesc foarte bine că, pentru un moment, mi-a surâs ideea unei experienţe paranormale, auzisem poveşti despre oameni care se decorporalizează şi colindă aiurea, însă gândul imediat următor a fost o spaimă cumplită: dacă ceva, nu ştiu ce, încearcă să intre în corpul meu, ce mă fac?

Am deschis, brusc, ochii, şi am văzut, deasupra sobei din cameră, o lumină albă, rotundă, cât o minge de fotbal, care a fost, brusc, aspirată în colţul tavanului, ca o imagine pe revers, şi am auzit şi sunetul, ţsst!, ca atunci când ţii buzele ţuguiate şi inspiri brusc aer mult printre dinţi.

Am rămas, blocată de imagine, în aceeaşi poziţie, atentă la ceea ce mi se întâmplă; tot corpul – dar mai ales capul – îmi vibra în continuare, nu în crescendo, ci spre o vagă dar promițătoare liniştire…

Toată pielea, făcută de găină, printr-o acuitate senzitivă neobişnuită, simţea dureros cât cântăreşte fiecare piesă de material care mă acoperă: colanţii, pantalonul de pijama, cearceaful, pătura, pilota, fiecare cu greutatea proprie.

***
Am povestit această experienţă multor oameni.
Nimeni nu a avut o explicaţie care să ţină de logică.

Profesoara mea, Olga Tudorache, m-a ascultat cu atenţie şi mi-a spus: e bine că ai deschis ochii, şi e bine că ai pus stop, putea să fie o decorporalizare, însă la fel de bine putea să fie o energie negativă care dorea să intre în tine…

Nu ştiu ce-ar fi fost dacă m-aş fi lăsat să mi se întâmple.

Ştiu doar că acum, scriind, mă traversează un sentiment straniu, iar inima îmi bate la fel de tare ca atunci…
…Am rămas, după atâţia ani, cu aceeaşi senzaţie acută că în noaptea aceea trebuia să înţeleg ceva, şi nu ştiu ce.

@kittysor  care propune să scriu despre “Titel: început, cuprins, sfârşit.”

Sucursala Dristor, prima stânga, spate piaţă.
Clădire înaltă, oameni blocuitori.
Întâlnire singuratici.
Eu, Manon artistă, el, Titel camion.

El, înalt frumos gropiţe obraji, eu, veveriţă spiriduş fermecător.
Privit reciproc admirativ promisiune tentă sexuală.
Eu, plimbat Pupa faţa blocului, el, purtat bere doi litri etaj bloc.
Eu vorbit frumos, el lătrat făcut feţe prost. Stop.
El, brusc cerut căsătorie, eu, hai sictir. Stop.
El, insistenţe, eu, reject. Stop.
El tandreţe ochi animal lovit, eu capitulare milă dracu ştie motiv real.
Eu, construit sentiment admirat gropiţe, el, pupat creştet căldură alintat iubita.
Eu, nevoie dragoste protecţie bărbat, el visare omorât singurătate.

Mutare împreună început dezastru.
El meci, eu integrame.
Eu, spălare, el, mătreaţă.
El, nema putirinţă, eu, reprimat hormoni resemnat.
El, ochi televizor zi lumină, eu, mobilier.
El, mama, eu, mă-ta.
El închis sine, eu, scandal. Stop.

Eu, mutat bagaj supărare, el, bere, plâns, cerut înapoi venire.
El insistat sunat trimis mesaj ore, zile, luni, eu, înmuiat primit înapoi.
Eu, spălare, el, mătreață.
El, iubire disperat, eu, final. Stop.

Eu, scris jurnal pus amar pamflet, el citit diagonală arătat deget mijlociu.
Eu, limbaj cartier, ameninţat mitraliera dorit lăsat în pace, el speriat redus tăcere.

Eu, scuturat genunchi, ridicat, iubit platonic, el, înţeles sfârșit trăit regret amintiri .

De azi, până mâine seară, Jurnalul devine un Google care și răspunde la comandă.
Doar pentru cititorii mei. Iar eu o să scriu punctual, balansând între paranteze, dar deja mă știți cum sunt…

Mă sprijin pe voi, ca să nu bubui altfel.

Deci.

Voi propuneți tema, sau așterneți aici nedumeriri, despre orice subiect care vă roade și asupra căruia vreți să poposesc.

Sau scrieți doar un titlu și formulez eu cuprinsul.

Spuneți dacă vreți să dau răspunsul serios sau pamfletar.

Atenție, ne vom citi între noi, deci trebuie să fim spirt! 😉

Avem 36 de ore. Voi propuneţi, eu mă supun, cu bucurie, maratonului.

Vă ascult.