Furtunica de aseară, chemată de disperările noastre, a stârnit în fața blocului o bucureală aniversară încropită la moment. Un grup de cinci tineri, două fete și trei băieți, s-au zbenguit în ploaie cu râsete, strigături și bălăceală, preț de… cât a ținut intemperia.
Uzi fleașcă, vioi și gălăgioși ca un cârd de gâște, tinerii se adunau pe o linie și porneau asaltul prin bălțile mărișoare, luându-le direct în plex, aș spune, dar exagerez. Apa era doar până la genunchi.
Când au obosit, s-au adunat ghem, au cântat La mulți ani și au fugit, zgribuliți, să facă nani.
Frumos.
…Doi dintre ei, însă, care probabil că băuseră peste programul de lucru al ficatului, au rămas, pentru tot restul amărătei ăleia de nopți, în stradă.
Infernal.
Am încercat să adorm, pe la ora patru dimineața, ei, aș… Urlau, țipau, loveau cu obiecte în tot ce putea să aibă rezonanță maximă…Partea cea mai tristă a început în momentul în care și-au adus aminte ce organ posedă în chiloțeii murați, și au început să-l caute, strigându-l pe nume, cu disperare, furioși…A durat și căutarea asta ceva timp, dar l-au găsit, într-un final. Și-au revenit brusc, vioi și fericiți. Nu puteau ține numai pentru ei descoperirea, așa că a urmat partea a doua, trebuia musai ca vecinii să fie anunțati, așa că s-a făcut anunțul, taare, pentru fiecare fereastră în parte: Eeeeteee puuuulaaa!
Am adormit cu spaimă, visând că voiam la maxim să omor un șarpe dar nu reușeam, pentru că aveam mâinile în ghips care mă încurcau și la fugă. Freak.
La opt am fost în picioare, coșmarurile mă obosesc mai tare decât nesomnul.
Aveam stările alea de neliniște în corp, pe care nu le combate nici sfânta cafea.
Așa că.
Am luat ciocanul și mi-am spart sufletul ca pe o nucă. Am pus coaja deoparte, ca s-o lipesc mai târziu, și am cules trei bucățele de angoase care mă priveau cu ochi niznai-speriați.
Băăă!! Am speriat o lume întreagă, ba mi-e bine, ba mă apucă amocul, voi nu știți să stați, dracu, deoparte, când sunt nedormită? Dați buzna peste om ca să-l scormoniți la suflet și sa-și aducă aminte de toate înjurăturile sofisticate, adresate nu spun cui?
Iaaa… Le-am luat de guler și le-am aruncat în WC. N-am tras apa, că mă cunosc ce-mi poate pielea, deseară le scot, le spăl și le pun pe raft, până când mi-o da aiuritu’ ăla un semn de viață…
Acum sunt bine. Mă mișc încet, ca sub lumină de stroboscop, dar am curaj să merg direct la coafor.
Simt, ce-i drept, vreo două palpitații care țin de faptul că nu știu ce o să-mi facă tanti aia în cap (Rugăciune: Înger, îngerașul meu….)
Dacă mâine nu mai scriu pe aici, e clar, moțul mi-a fost tuns, iar, în conformitate cu o altă personalitate masculină celebră.
De-abia atunci o să strig, pitită în bucătărie, ce vedeți în titlu. 😉
