Sunt atât de romantică încât sentimentele copleșitoare se concretizează, uneori, în zâmbet tâmp.
Sunt atât de romantică încât, în momentul în care cineva îmi omoară fluturii de iubire, eu nu-i îngrop, ci le dau foc, în speranța că ei se vor reîntrupa din propria cenușă.
Sunt atât de romantică încât o excursie spre locuri necunoscute n-ar avea valoare decât dacă aș fi însoțită de bărbatul iubit, pentru ca eu să alerg în jurul lui ca un căluț și să îl bucur, cu inima plină de soare, ete, tati, piramidele!
Sunt atât de romantică încât, atunci când vine vorba de inefabila iubire, “concret” reprezintă doar transcrierea fonetică a unui cuvânt englezesc ce se traduce “beton”.
Sunt atât de romantică încât am pulsul accelerat numai la vederea unui cuplu care se îmbrățișează de față cu toată lumea, închis ermetic în suma de doi.
Sunt atât de romantică încât cred că iubirea ni se dă; ea vine de dincolo de noi și n-o putem ucide, căci căutăm perechea.
**
Undeva, în orașul ăsta întins dar mic cât o comună, antenele îmi detectează tristețe amarnică. Unui suflețel de fetiță, pui de-al meu, nu-i este bine, are inima răvășită.
Așa că o să uit, azi, cât sunt de romantică.
Ne vom întâlni și o să tac, și o să-ascult și n-o să sfătuiesc.
…Pentru ca ea să își găsească, singură, calea.
Îmi voi pune palma pe gură dar voi ține ascuns, la spate, colacul de salvare.
Sper să nu-l folosesc…
…Căci, de romantică ce sunt, proiectez uneori lumină spre sentimente rătăcite care nu-mi aparțin.
