Jurnalul lui Manon.

**
update 4 iunie:
jurnalul manon. …Ce frumos sună…Ar fi mai simplu să încerci  www.out.ro , poţi intra direct. Te iubesc. 😉

Am oroare de spitale. De miros, de cozi interminabile, de sictirul personalului, de suferinţele trupeşti – ascunse în spatele ochilor umezi- adevărate bombe cu explozie întârziată.

Ieri l-am internat pe tata.

Şi scriu de-abia azi, mi-au trebuit 24 de ore pentru a decanta şi pentru a încerca să înţeleg ce s-a întâmplat.

Am plecat de acasă fără groaza de spital. Pentru că sunt îndrăgostită, pentru că tata mi-a adus la pachet căldura familiei, pentru că sunt îndrăgostită.

Nu ştiu cum arătam. Dar de când am ajuns în faţa portarului, căruia i-am spus, simpatică, eu sunt cu tata, până când am părăsit spitalul, tot personalul mi-a sărit în ajutor, fără să fac nimic special, fără să implor, fără să mă enervez, fără să dau şpagă.
Adresam cuiva o întrebare şi persoana respectivă mergea cu mine să îmi rezolve problema.
O asistentă de pe un coridor obscur, atunci când i-am cerut o informaţie simplă, vă rog, spuneţi-mi unde se fac internările, m-a condus prin spirala de locaţii şi m-a aşteptat până când am ieşit din cabinet cu fişa completată. …Adică 20 de minute.
Asistenta şefă m-a preluat, personal, din clipa în care i-am făcut, prietenoasă, cu mâna, peste ghişeu, şi a pregătit ea actele, nu secretara de la birou, după care l-a dus pe tata într-o rezervă.
Infirmiera a schimbat aşternuturile în cinci minute, entuziastă de parcă pregătea camera de oaspeţi.
Asistenta de salon mi-a dat informaţii fără să le cer; venea din 10 în 10 minute să mai explice ceva, să fie sigură că nu am nelămuriri.
Doctorul, o femeie tânără şi frumoasă, l-a dus pe tata de mână pentru a-i face examenul oftalmologic.
Secretara de la cabinet m-a asigurat, fără să o întreb, că tata e pe mâini bune, să stau liniştită.
– Sunteţi foarte drăguţă, vă mulţumesc, bâiguiam eu, trăind, la propriu, un vis fumos.
– Nu eu, ci dumneavostră, îmi răspunde ea, sunteţi un însoţitor cum rar întâlnim…

M-am furişat pe balcon, la un moment dat, pentru a înţelege ce se întâmplă, nu găseam explicaţii, eu sunt aceeaşi, în orice situaţie de acest gen, iar lumea, de regulă, nu este în armonie simultan…

Voiam doar ca tatăl meu să fie bine, îmi doream doar ceea ce-şi doresc toţi cei care, din nevoie, ajung să bântuie pe coridoarele alambicate cu miros de clorină.

Am înţeles, ieri, cum sunt tratate VIP-urile.

Numai că eu nu sunt VIP.

Sunt doar un om care, ieri, avea o anume energie, cu ajutorul căreia a scos ce era mai bun dintr-un grup de alţi oameni, fără să aibă habar că face asta, şi fără să şi-o dorească în mod special.

Azi, încă, sunt uimită, căci lucrurile sunt absolut la fel. După operaţie, pe lângă tatăl meu au fost mai mulţi străini decât cea mai numeroasă familie.

Ştiu sigur, acum, că acest glob de energie (unic sau rar, cum vreţi să îi spuneţi) care a provocat empatie în toţi cei cu care am intrat în legătură ieri, la spital, are sursa mamă în mine dar a fost şi receptor pentru alte energii, transmise prin eter.

Aşa că…vreau să vă mulţumesc într-un fel ne-patetic, vouă.

Sunt, încă, absolut supefiată.

Iar tata e  bine (cum ar putea fi altfel?), a început, deja, să se alinte.
Când am plecat, povestea ascultătorilor o păţanie de vânătoare, el nefiind vânător. 😉