– Răducu!!!
(El se întoarce, brusc. E înalt ca stâlpul de telegraf.)
– Moamăă…
– Moamăă, ce?
– Eşti mai frumoasă decît ieri.
– Nu, doar că azi nu am privire de scorpie… Te-am căutat ca să te strig pe nume, Răducuu, şi ca să îmi mai spui o dată “săruumânaa”, aşa, alintat.
– Sărumânaa…
(Ne pufneşte râsul ăla sănătos, pe amândoi, la unison.)
– Bine, te las, să ai o zi frumoasă!
– Stai! Nu mi-ai spus cum te cheamă.
– Manon. (Şi mă rotesc pe călcâi, să plec.)
– Manon, ca în… “Manon Lescaut”? (La mirarea mea mută, zâmbeşte luminos cu dinţi albi, impecabili.)
– Da… Ai citit cartea? (Şi peste suflet îmi trece o umbră fugară, iată minunea de viaţă, ce surprinzătoare este…)
– Am citit-o. Îmi place să citesc. Îmi dai un număr de telefon, Manon, să povestim?
– Nu. Sunt dată. Şi până când nu “divorţează” el oficial de mine, îl ţin ghem, în suflet.
…Tu porţi numele lui …de aceea mi-eşti drag.
Răducu nu mai apucă să răspundă, pentru că simt o durere usturătoare în ochi.
…Pierdută în visare, mi-am atins, cu pensula rimelului, globul ocular.
Fug pe scări, sunt în întârziere, nu e prima oară când croiesc dialoguri imaginare în faţa oglinzii…
O să ocolesc zona de construcţii, azi.
Iluziile trebuie să rămână la locul lor, ca visări în inimă, nu trebuie transformate în deziluzii.
Omul din şanţ are în comun cu mine doar un nume care îmi face inima să tremure.
