Astă vară, în fiecare zi, știam că e ora 21:00, fără să mă uit la ceas. Prin fața blocului trecea un BMW decapotabil, cu maneaua la maxim.
Nu știu după care fereastră anume din bloc suspina, mergea încet, preț de un refren, și arunca în aer offurile și dorurile “care le am pentru tine veața meeea”, precum ăia de la dezinsecția de țânțari care poluează vara copacii dintre blocuri.
În mașina cea cu boxe suprasolicitate se afla un tip dolofan, tuciuriu. Când zic tuciuriu mă refer la faptul că omul o fi lucrat în străinătate sub soare – direct în aer liber – la construcții, mutând lucruri prețioase dintr-o locuință în alta, doamne ferește să fac aici referire la un nume de băutură care se pune, pentru aromă, în prăjituri…
Mă întrebam, astă iarnă prin aprilie, privind nămeții… ce-o mai face, o fi schimbat mașina, o asculta și el altă muzică, o fi convins-o pe femeie de iubirea lui, prin serenadele orientale…
Ei bine, the nenea is back! Are aceeași mașină. Același dor. Aceeași muzică. Aceeași oră. Același zilnic.
Un singur lucru este nou: două tobe de eșapament tip sport, care acoperă, prin poluare fonică, boxele – concurate neloial la decibeli.
BMW-ul a revenit în peisaj, tunat…
..Dacă nici zgomotul ăsta n-o convinge pe femeie să coboare, adio înc-o vară, pentru noi, vecinii…