@ ioanabis. “Ce ti-a adus teatrul si ce i-ai spune unui copil care vrea sa dea la teatru?”
Dragă Ioana, există două tipuri de actori: cei care servesc scena şi cei care aşteaptă să fie serviţi de scenă.
Fac parte din prima categorie.
Teatrul mi-a adus descătuşare. Terapie. Teatrul mi-a adus confirmarea că nu poţi dezlipi actorul de caracterul cu care acesta defilează. Pe scenă nu poţi minţi, eşti gol în faţa mulţimii. Teatrul, pentru mine, e o necesitate, nu o dorinţă.
Am intrat în facultate după câteva încercări eşuate. Da, am înţeles, mă apucase datul admiterii pe timpul lui Ceauşescu, ce şanse aveam noi, cei ai nimănui, atunci? Am pierdut-o, astfel, pe Julieta. Nu-i bai, oricum nu mă încadram tipologic.
Am fost pe scenă timp de zece ani, şi, cu puţin noroc, poate că n-o ratez şi pe mama lui Hamlet, aşa cum s-a întâmplat cu Julieta.
De fiecare dată când aveam spectacol, eram fericită, aveam inima plină de bucurie.
Timp de zece ani, am jucat cu acelaşi entuziasm.
Teatrul este, pentru mine, o oază. Nu m-a trădat niciodată, pentru că eu iubesc fidel, ca un câine.
N-am făcut niciun compromis pentru a deveni vedetă.
Iubesc mirosul scenei.
Îmi taie respiraţia emoţiile răspândite în sală.
De fiecare dată când trebuia să intru în scenă, îmi venea în cap aceeaşi întrebare: Ce dracu caut eu aici, preferând zbuciumul, liniştii?
De fiecare dată aveam întrebări, mă puneam la îndoială, eram la fel de vie, chiar cu preţul ironiilor las-o moale, nona, că nu mai avem chef, azi, să jucăm.
Pentru mine actoria nu înseamnă chef, ci operaţie chirurgicală. Nu random, ci dozare farmaceutică.
De ceva timp, însă, iată-mă în slujba teatrului, altfel. Aici, în facultate, printre ai mei, ajutându-i pe cei mici, artişti în devenire.
Visez, încă, să joc, dar am un blocaj pe care, azi, nu mă mai obosesc să-l înţeleg, fiind prinsă de faptul că vreau să îi sprijin pe alţii.
Ce i-aş spune unui copil care vrea să dea la teatru?
Ce le spun de şase ani încoace, de când am inventat un forum numai pentru ei, pentru ca să nu se simtă ai nimănui, pentru a le linişti zbuciumul, pentru a le da încredere, pentru a-i încuraja să spere: Urmează-ţi visul, vino la admitere, atunci vei ştii sigur, indiferent de rezultat, dacă asta vrei cu adevărat.
Cât despre curajoşii care îndrăznesc să spere că într-o zi vor fi actori… şi vin la examenele de admitere, le-am pregătit admiterea pe tavă.
Ei trebuie, doar, să respecte, iată … ZECE PORUNCI
Eu deabia astept sa treaca inca 2 ani sa pot veni la admitere,de acum ma gandesc ce o sa fac atunci.
E normal. Nu esti robot, sa te activezi spontan, atunci. 😉
Eu sunt curioasa daca ma potrivesc cu teatrul, adica e mult mai usor ca spectator.
In toamna voi afla daca am vocatie pentru asa ceva, atunci va fi premiera spectacolului “Momente si schite” de I.L Caragiale sustinut de Teatrul Vienez de copii din Oradea, dar mai e pana atunci, dar tot te rog sa-mi tii pumnii!! 😀
La repetitii ni se zicea sa exageram, mie mi se zicea ca exagerez putin prea mult, e de bine sau de rau oare? :-??
Iti tin pumnii, iubita mea!
Exagerarea are ca explicatie, in interpretare, nesiguranta. Faptul ca nu intelegi. Deci nu e buna, nici in viata de afara, nici pe scena, acolo capata proportii dezastruoase.
Daca voi repetati scene din caragiale, si vi se spunea sa exagerati, am un pistol, pus aici, pentru profesor. Caci va da semnale false. Caragiale se joaca intr-o cheie, zice-se… Fals. Caragiale suntem noi.
Da, cred ca ai dreptate, dar le zice sa exagereze celor care vin la repetitie aproape adormiti… probabil ca sa-i mai trezeasca, cateodata dupa 6 ore de scoala iti vine sa dormi, si nu ajung prea treaz la curs…
Trebe sa recunosc ca uneori imi zice ca exagerez prea mult alteori ca nu exagerez…apoi raman putin nedumerita 😕 cand trebe si cand nu trebe…
Faza e ca din 6 scenete, eu m-am ales cu doua roluri, a fost o palma, dar apoi m-am gandit ca macar nu am prea mult de invatat si ceva mai putine emotii.
Bianca, daca vrea sa ii trezeasca, sa incerce o gimnastica… ahh…astia care fac experimente cu copiii si ii fac sa vina la admitere gata croiti pe personaje…
Iubita, avem un forum, citeste-l din scoarta in scoarta. O sa te ajute.
😀 Yeey! Multumesc 😀 Foarte misto!
“există două tipuri de actori: cei care servesc scena şi cei care aşteaptă să fie serviţi de scenă.” Stii, cand am citit asta, am zis clar ca voi face parte din a doua, daca voi face parte vreodata, categoric. Dar apoi, dupa am citit restul postarii, am indoieli serioase ca este asa…
Daca astepti sa te serveasca scena, nu va fi bine. Se razbuna, amarnic.
scena…personajele…energia…lectura la masa…repetitiile…si vesnicul conflict interior cu rolul ca nu iese, ca nu e de acolo…ca in final sa fie minunat…sunt ceea ce simt de fiecare data cand mi-aduc aminte de menirea mea si micile mele roluri ce m-au facut fericit. Servesc scena ca ea sa ma primeasca in gratie si armonie, toatea astea pentru ca nu vreau sa fiu de unul singur…imi doresc prin menirea asta sa fiu vesel si sa stralucesc de simplu…scena innobileaza restul;)
draga nona, te iubesc si ma bucur ca intalnirea noastra nu a fost un accident…
same here, tinere…
:).. o sa fii in sala, la admitere ?
Probabil ca da.
O fosta colega de cursuri, bibliotecara la o scoala generala, se ocupa cu tot dragul de o trupa de teatru, alcatuita din copii din clasele de gimnaziu. Ea compune scenariile, ea face regia, au castigat o multime de premii, am fost invitat sa ii filmez, si m-am ocupat de diverse aspecte tehnice, si i-am urmarit in timpul repetitiilor de multe ori.
Sunt adorabili, e putin spus. E interesant cum cand sunt pusi in situatia de a exprima emotii “adulte”, prezinta dificultati majore mai ales la cele negative. Unii pur si simplu nu pot exprima gelozie, rautate. Se joaca, pur si simplu, iar spectacolul devine viu, superb, exuberant.
Cand interveneam cu o parere, pentru ca mi se cerea, stiam ca nu poti oferi un sfat decat daca stii, sau inca stii ce e in sufletul copilului. Si totul “degenera” intr-o joaca generala, si se simteau atat de importanti si de apreciati, mai ales cand vedeau cum noi, cei “mari” incercam sa le vorbim limba, si ne mai si intelegem.
Sunt adorabili, minunati. Am sa le mai fac o vizita, cat de curand, mi-e dor de ei.
O sa te chem sa-i vezi pe-ai mei. 🙂
Cu drag, astept rezonanta sa ma aduca pe la Bucuresti 🙂 . Uneori (stiu ca nu-ti place cuvantul, dar e nevoie pentru a mai atenua din incarcatura prea dura sau cu tenta de implacabil, exprima speranta, sau increderea in cele bune, de sus – acum privesc spre cer), deci uneori, e bine sa mai lasi natura sa-ti duca pasii, in loc sa ti faci drum cu sabia, odata ce ai spus clar ce vrei de la viata. Eu am incredere. Si, asa cum stii, cineva, acolo, sus, ne iubeste, pe toti. Si ne vrea binele. Stie. .
Who knows, intortocheate sunt caile, dar si imprevizibile. (Thanks, God).
ce energie buna ai. scapariciule!
(incet, zic, sa nu ti se aplece. …zic.)
frumusetea e in ochii care stiu s-o vada,
deci ii pup cu drag.
yay!