Categoria Latrinel. Genul ăla de femeie cu creier vidat, ochi nuli, intonație de electromotor când i se rupe curelușa, caracter invidios acoperit de aparente gânduri pozitive.
O scorpie invidioasă mascată de o imagine de femeie bună ca pâinea caldă, ce aruncă în aer vocabule banale care, crede ea, ar trebui să impresioneze ascultătorii. În capul cel golaș, orice emanație imbecilă are valoare de manuscris de la marea moartă.
Este atât de importantă în proprii ochi, încât nu se poate abține să nu scoată pe gură tot ce i se îmbârligă în cap, cu aer de taină sau alintat, reușind să stârnească priviri ironice, căci oamenii din jur nu sunt cretini.
Personal, i-aș da premiu pentru felul în care și cel mai haios banc este povestit, de latrinel, așa de larg și pe îndelete, încât ai impulsul necontrolat de a arunca priviri furișe în jur şi de a-ţi pregăti batista, oare participi la o misă funebră?
Insistă periculos, de fiecare dată când mă vede, să-mi împărtășească toate inepțiile, printre care eu jonglez cu ține-mă, doamne dar scap uneori, ne-voit, un respectuos îmi mănânci neuronii.
Acum două săptămâni. O întâlnesc. Avea colțurile gurii în jos.
N-apuc să salut, că îmi aruncă otrava:
– Sunt supărată pe o rudă din străinătate, ai dracu de emigranți, au plecat …acolo și se cred cei mai deștepți, au uitat de țara lor…
Eu, martor mi-e dumnezeu, aveam o zi bună…
…Dar, auzind-o, mi-a pocnit inima, instant, iar negurelele au intrat în viteza a cincea, fără manevre pregătitoare.
O prind de umeri ferm, ma aplec și îi șoptessssc la ureche, cu ochii închiși, pentru a nu executa o trepanație cu bisturiul privirii: Te rog eu muuult, nu mai spune, în fața mea, despre cei care pleacă în străinătate ai dracu de emigranți… Ei au plecat acolo, nu ca sinucigași, ci ca ne-mioritici. Vor să își schimbe viața, sau vor să fugă de infecția de aici. Și ei fac parte din speranță, am rude acolo, prieteni dragi, îi simt cum le tremură inima de dor, sunt, uneori, melancolici, alteori, triști căci și străinii sunt răi, și vreau să reții că oamenii ca tine ne-au stricat imaginea dincolo…Ahh… Te rog eu muult, respectă-mi rugămintea, daa?
Mă dau un pas în spate și o fixez cu laserele. Fața i se modificase a ironie cât i-am șoptit în creier, însă contactul vizual o intimidează și îi strâmbă pe gură un zâmbet stânjenit.
Încearcă o alintare, ca să-și demonstreze, fals, că are controlul biiine, măi, off, nu mai zic…
Plec și fac ceea ce fac mereu atunci când nu pot avea dialog, îmi spun, la nesfârșit, monoloage, care cuprind adânci pilde de viață, dar și cuvinte periculoase, morți, răniți, vacă, mă rog, plus tot ceea ce ar cam speria puritanii…
***
Săptămâna trecută am avut un mic accident.
Năucă și încă îndrăgostită, m-am împiedicat absolut aiurea de o întrebare obsesivă, m-am dezechilibrat, am căzut pe gânduri și mi-am fracturat simțirea.
Drept urmare, aveam o alură de zombi; pășeam precaută -să nu mă dărâm pe dinăuntru- cu ochi de eminescu și zâmbet de caragiale, evitând, pe cât posibil, să intru în contact cu oamenii care mă agită.
…Și-mi iese latrinel în cale. Avea colțurile gurii în jos.
Vede că nu am intenția de a mă opri, dar impulsul de a-și vărsa inepțiile este mai puternic decât teama de cuțitul meu ironic.
Știi că ne vor tăia ăștia salariul, de luna viitoare, și o să trebuiască să încep să gătesc… Mie-mi place să mănânc la restaurant, AM PRETENŢII de la mizeria asta de viață…
M-a prins. Fac stop. Mă întorc. Rana cu emigranții e proaspătă. O analizez vizual, din vârful degetului care i se ițește prin sanda, până în creștetul capului cu păr de veci slinos.
Am față optimistă, și ochi încurajatori:
– Iar nu te-ai spălat pe cap. Ar trebui să fii fericită. “Mizeria” asta de viaţă NU ARE NICIO PRETENȚIE DE LA TINE.
…Mă îndepărtez și aud tăcerea care îi cade, ca o țiglă, drept în creştet.
Ha,haaa… desi ai spus totul la obiect, ai fost atat de blanda! Mult, mult prea blanda, fata de ideile ce-mi rasarisera in minte, de cand am inceput sa citesc, pana la sfarsitul articolului. Stii ce? Nu te mai impiedica de asemenea oameni, treci pe langa ei, nu te mai opri deloc… viata e prea scurta si zambetul e prea tentant, pentru a putea fi inlocuit de suparare 🙂
Onitza, tu ai SIMTIT mai mult, pentru ca LE-AM PUS si pe alea, nerostitele, acolo, intre litere… 😉
Nu poti trece intotdeauna mai departe, fara sa te opresti. Latrinele au un dar aparte de a te agata… Iar zambetul poate avea mai multe coordonate, uite, de exemplu, zambetul-incizie…
„m-am împiedicat absolut aiurea de o întrebare obsesivă, m-am dezechilibrat, am căzut pe gânduri și mi-am fracturat simțirea” genial 😀
Ti-a placut. Da. Pentru ca ascunde cutremurul si lacrima. De aia marcheaza.
Nona, eu cred ca tu, esti cosmar pentru aceasta femeie (daca o putem numi asa). Ma bucur ca ai curajul de a spune oamenilor in fata ceea ce simti si care-ti este parerea.
Cat despre emigranti nu este adevarat ce spune “latrina”. Si eu am fost plecat 2 ani si nu m-am schimbat decat in bine. In bine pt. mine si pentru cei din jur. De obicei cei ce pleaca in afara sa emigreze, asa cum ai spus-o si tu pleaca pt. un trai mai bun sau pt. linistea sufleteasca. Eu cred ca dobitoaca nu face altceva decat sa fie invidioasa. Exact cum spune si Onitza pe care o si salut, fereste te de acesti oameni, nu fac decat sa-ti strice carma.
Avem o datorie, si anume sa nu lasam raul si infectia sa prolifereze.
Nu sunt un cosmar pentru ea, ma cauta… Probabil ca, acolo, inauntru, e un ghem de speranta, ea stie ca eu nu vorbesc prostii. Sper, doar, sa invete sa fie buna.
Salutari si de la mine. Si bine ai revenit printre noi, plecasesi pentru o vreme 😛
Eu incerc sa elimin rautatea din jurul meu. Cu cea dinauntrul meu e mai greu de luptat, uneori 😉
“Ai dracu de emigranti”… Cumva am simtit-o din plin…Mi-e dor de putin acid de la tine! Multumesc! Zilnic…o gura de aer proaspat, de trezire la realitate, putin ca sa nu stricam visul, de forta pentru mai departe, de energie, de frumos, de adevar, de curaj, de sinceritate….Sunt aici, acum, si voi fi si prin alte parti, dar mereu voi fi acolo…macar putin…E bine acum! Va fi si mai bine, mereu! Trebuie doar sa ne deschidem sufletul si sa privim si sa ne lasam priviti…E usor! E bine! E curat! Multumesc! Te pup! 🙂
Iti trimit imbratisare, cu dor, sa nu iti fie greu acolo, nu esti singur, si stii cat esti de minunat. Si sunt aici, sa vorbim, cand vrei, despre ce vrei.
Ma bucur, Silviu, ca ai avut curaj sa pleci!
Sunt mandra de tine ca nu stai cu mainile in san, si te iubeste mami, si pe tine, si pe ceilalti “emigranti”, in fata carora ma inclin, cu definitiva admiratie.
Haha, este uimitor totusi : cum de mai intra in vorba cu tine femeia asta? Ti-e ruda si e obligata de circumstante? Eu unul, apostrofat sa fiu mereu de cinava cred ca as incepe sa evit acea persoana.
Oricum iti admir modul de a spune lucrurilor pe nume.
Eu sunt un om bun, ar trebui sa ma vezi, pentru a intelege. Iubesc profund oamenii, si chiar cand sunt taioasa, mi se vede in ochi iubire. Eu admonestez ca o mama. Si da, spun ceea ce gandesc. Sunt sarcastica, atunci cand este cazul, insa cei din jurul meu stiu sigur ca le ofer sprijin, daca au nevoie. Asa e si cu latrinel, tot eu ii sterg lacrimile, cand e suparata. Dar, nah, de aia am jurnal, sa ma racoresc aici cand am preaplinul, ca sa ma curat… Am zis, cumva, ca sunt perfecta? 😉
“Dar, nah, de aia am jurnal” Chiar la asta ma gandeam azi in timp ce papam ciorbica (deh, nici cand mananc nu o pot face linistit, imi zbozra gandul la alte cele), asa deci cum papam eu acolo am realizat ca scumpul tau jurnal a devenit oarecum si al nostru, ne povestim trairile, ne spunem parerile si le argumentam, usor usor am creat o comunitate, desi poate nu suntem constienti de asta.
Deci azi in jurnalul tau am sa scriu ca am fost la fotbal si am inscris 3 goluri pt. echipa mea, ajunsai VIEDETA….. Pupici.
Auzi, mah, al mik, ceea ce ti se revela tie la ciorbica, azi, mie mi s-a revelat la cafea, acum vreo doua luni…ramasesi agatat in timp. 🙂
bravo pentru goluri. (fotbalistule!) :- P
Aceeasi intrebare o am si eu ca Bogdan. ;)) O fi proasta de bubuie de nu intelege ce-i spui…
Ea intelege, pe moment, insa nu a trecut niciodata de etapa aceea, de post adolescenţă, in care credem ca detinem adevarul pentru totdeauna. Deci o ia de la capat.
Ce cosmar de femeie!! Ocolesc cu mare grija astfel de specimene si probabil gresesc. Dar imi provoaca o greata de nedescris, iar eu trebuie sa ma pastrez pentru puiutul meu, sa n-o incarc si pe ea de energie negativa.
Bine faci, Dara, daca as fi in locul tau as actiona la fel.
Pup frunte de fetita (pup dublu, si piticul, si mamica)
🙂
Prima poveste ca prima, dar la a doua am râs în hohote. Ştiu categoria la care te referi. Din nefericire fetele astea găsesc medii în care sunt aparent respectate 😉
da, asa e.
Am obosit de atâta vanitate, sunt scârbit, prefer ochelarii de cal, deocamdată. 🙁
Am obosit de atâta vanitate din partea „latrineilor”.
Sper că nu am fost ințeles greșit!
Incremenisem, de aia nu ti-am raspuns, dar tu, minunat ca intotdeauna, simtisi…
E mai bine, acum (mai am o mica palpitare)
Oamenii ca ea nu gandesc. Eu urmeaza sa plec in strainatate, si ma rupe in doua gandul ca las in tara tot ce am mai scump, mai de pret, un suflet gingas ca floare care va plange dupa mine. Si nu o fac din placere…cat de mult urasc ca trebuie sa fac asta. Insa mie romania nu imi ofera nici cea mai mica sansa. Nu as pleca de aici…insa nu am de ales.
Te inteleg perfect, dragule. Eu fac parte din categoria acelora care si-au dorit sa plece de aici insa nu o pot face, pentru ca sufera de sindromul dorului de tara. O excursie la fratele meu din Australia, care a durat…trei luni, m-a imbolnavit, la propriu.
Sindromul dorului de tara exista.
Daca nu il ai, du-te! Radacinile tale sunt aici, ele nu se rup, ai tai sunt tot aici, ei te vor iubi la fel de mult, du-te si incearca, Romania ta tot aici ramane, si in ea, o multime de oameni care te sustin. …Voi mai aveti sanse.
Eu raman aici, sa ciufulesc matracucile nespalate care isi permit sa deschida gura si sa zica ceva de dragii mei plecati spre tari straine. 😉
Daniel, fugi tata si nu te mai uita inapoi. Odata ajuns acolo (asculta sfatul celui care a fost acolo si s-a intors) fa in asa fel incat sa aranjezi treburile pt. a-ti lua si familia. Mergeti impreuna si vei vedea ca nu te va mai trage absolut nimioc inapoi in tara asta de cacat. Eu daca aveam un suflet drag alaturi nu ma mai intorceam. Dar m-am intors pt. ca sufletul meu pereche umbla de nebun pe aici si a trebuit sa-l intalnesc. Totusi ma gandesc uneori ca poate ar fi mai bine s-o iau de manutza si sa plecam in orice alta tara. Noi, oamenii acestui jurnal nu apartinem acestei tari , cu oameni plini de ura si ahtiati dupa averi.
Suntem prea buni, prea educati pt. a suferi in jegul asta de tara. Deci mult succes in tot ceea ce faci si ceea ce vei face.
Moaa….nu ma lasati singura aci, mai! Cine se mai bate cu zmeii daca toti plecati? (snif!)
hehe…
“s-o jupuim si s-o facem drapel!”
:))
Genial!!! Lool!
Nuuuuu! Nu i-ai zis asta! Nuuuu!
Ba da, Corina. De cinci ani ma uit la parul ei cel slinos si imi tin gura atunci cand vorbeste urat de altii, caci asa e invatata. …Am si eu o limita.
Acum am văzut că mi-ai răspuns, după ce-am recitit, am râs, m-am încruntat şi-am râs din nou. Eşti-eşti-eşti…eşti o figură! Eşti una! UNA.
Latrinel e din specia lady buldozer, pe care am feliat-o deja cu ceva timp in urma 🙂 . Rest in pieces…
Magistral:
<> . Numa’ tu puteai sa spui asta.
Superb.
“… “Mizeria” asta de viaţă NU ARE NICIO PRETENȚIE DE LA TINE.
…Mă îndepărtez și aud tăcerea care îi cade, ca o țiglă, drept în creştet. “