Aș dori, în primul rând, să evităm politicos mustăceala aferentă, mă frământă să scriu despre ceea ce vedeți în titlu de… ceva vreme, dar m-am cenzurat, pentru că știam că mă expun mai mult decât dacă, să dau un exemplu la întâmplare, aș scrie despre cum făcea sex unul dintre bărbații mei, și anume în viteza a cincea agonic, încurajându-se permanent în proces deci dându-și singur “și”-urile și “hai”-urile. Vă rog…
**
Să o spun dintr-o suflare: Eu vorbesc cu unele animale. În limba lor. Altora, doar le înțeleg limbajul.
E nevoie, pentru a desluși misterul, de timp, inimă, atenție și de ureche muzicală.
**
Mi-am petrecut vacanțele copilăriei în județul Vâlcea, la o bunică de poveste, care avea sufletul țesut cu noaptea suferinței sufletești, dar pe care erau brodate bucăți de soare luminos.
Maria se numea bunica dinspre tată, fusese pe vremuri moașă, iar sătenii își scoteau pălăria cuviincios când o întâlneau pe Coana Moașa din Știrbești.
Când bunica mea își traversa propria curte, toate păsările pe lângă care trecea se lăsau la pământ, așteptând să fie mângâiate, așa de blânde deveniseră, și de dornice de atingere.
Eu, cu ochii ăștia mari cât cepele, stăteam coadă după Maia.
Vedeam.
Simțeam.
Analizam minunea.
Drept urmare, pot comunica foarte bine cu păsările. În limba lor, nu numai în limba noastră limitată la comanda de chemare la masă sau ușuire.
Iubesc în mod special curcile, pentru că îmi par suflețele chinuite (Ana Maria, încetează!). Le priveam ore în șir, gândindu-mă că aceste păsări au vocația nefericirii, așa, urâțele, cu penaj necolorat, cu sunetele pe care le scot, de veșnică plângere.
Și într-o zi am înțeles mai multul. Ele au rămas neadaptate și trăiesc drama păsării din colivie. Penajul de camuflaj arată că trebuie să fie libere, pe câmp, nu adunate în țarc.
I-am spus, într-o zi, bunicii, că eu pot vorbi cu curcile, căci le înțeleg. M-a privit cu ochi calzi și buni, care mă sfredeleau curios, fără umbră de îndoială.
– Maie, când dai drumul curcilor în țarină, vin cu tine, și o să vezi.
Era o zi toridă, iar câmpul mirosea a iarbă încinsă. Curcile ciuguleau hulpav firișoare fragede, asigurându-se una pe cealaltă că nimeni nu se depărtează prea mult de grup.
Priveam, cu bunica, în tăcere.
– Maie, eu o să fac un sunet anume, și ele mă vor asculta cu atenție, fără să miște. Să fii atentă. După aceea o să le spun ceva, iar ele vor reacționa imediat, așa că îți vei da seama că nu e o coincidență.
Am scos primul sunet. Cele douăzeci de păsări au înțepenit. După câteva secunde, și-au reluat, gălăgioase, activitatea.
Atunci am scos celălalt sunet. Toate păsările au fugit, instant, în tufișurile din preajmă.
Bunica era siderată, ce le-ai spus prima dată?
– Le-am făcut atente.
– Și a doua oară?
– Le-am spus că pericolul vine din cer.
**
Acum câțiva ani, am fost la o prietenă, la țară. Eram, deja, ca două surori, decantasem istorie împreună, însă mă ironiza, de câte ori avea ocazia, căci oamenii nu uită când le mărturisești lucruri care lor li se par ciudățele.
Am intrat pe poartă, vesele și îmbătate de mirosul rural, și din fundul curții s-a auzit o cotcodăceală zgomotoasă de găină.
– Ete, zic, găina aia tocmai a făcut un ou.
– De unde știi? (mă întreabă prietena, zâmbind cu milă).
– Găinile, după ce fac oul, au o depresie post-partum, sunt supărate, de durere, de chin, dracu știe, au și o mândrie înciudată, trece o vreme până când se liniștesc. Cotcodăcesc într-un fel anume, parcă înjură.
– Nu cred.
– Hai acolo.
În șopronul micuț, o găină se agita vocal.
– Du-te la cuibar, îi zic prietenei, și pune mîna pe ouă. Unul dintre ele este fierbinte.
Când s-a întors, fața ei șocată spunea tot. Mă privea ca pe un extraterestru și îi încremenise oul în palmă.
– Nu e paranormal, draga mea, e simplă observație, derulată în timp.
Ochii prietenei erau mari, albaștri și devorați de curiozitate. M-a tras de mână, ca să nu zic că mi-a smuls-o, și m-a dus în mijlocul păsăretului, găina aia ce zice?
– Auzi sunetul pe care îl scoate? E rotund, cald, e mesaj pentru cocoș, că e disponibilă.
– Nona!! Știu! …Vino!!!
Alergarea febrilă ne-a oprit direct în casa răcoroasă, cu miros de levănțică.
– Uite!, îmi arată ea, pe masă, o căciulă de blană, rusească, din care se auzeau glasuri fragede de puișori. Ce zic ei acum?
– Ei sunt singuri, supărați, și cheamă. Au nevoie de cloșcă. Sunetele sunt ascuțite. Fii atentă, aceste sunete se vor schimba.
Am ridicat cu grijă ștergarul și mi-am pus palmele deasupra pufuleților aurii, cât să mă simtă. Vezi, sunetele sunt acum altfel, ei cred că a venit mama lor, sunt protejați. Vrei să îți mai arăt ceva?
– Da, da!!!! În ochii prietenei mele era o bucurie copilărească, energetică.
– Vezi ce gălăgioși sunt. Ei se odihnesc on and off, e ca o secție de neonatologie, când plânge un bebe, îi activează și pe ceilalți, deci odihna este întreruptă permanent, asta îi face irascibili. O să îi potolesc, pentru câteva secunde.
Și scot, deasupra lor, un anumit sunet, ca un țârâit delicat.
Puii amuțesc și se aude, în liniștea din odaie, doar acul ticăit al pendulei. Această tăcere vie durează doar trei secunde, căci bulgărașii încep, iar, frăsuiala.
–Dumnezeule, parcă i-ai vrăjit…
– Nu i-am vrăjit, am vorbit pe limba lor, asta înseamnă potoliți-vă, măi, vreau să dorm… Ei sunt cuminți și ascultători, deci se liniștesc… până când unul se mișcă iar, călcând pe un picioruș străin din imediata vecinătate.
În seara aceea prietena mea mi-a spus că e fericită.
– De ce?
– Nu suntem singuri, în lumea asta mare, Nona, trebuie doar să știm să ne uităm în jur…
**
Cresc câini de când mă știu, dar cu ei vorbesc pe limba mea. Domesticiți de mii de ani au, dezvoltată, cumva genetic, disponibilitatea pentru a ne înțelege ei, pe noi.
Din punctul meu de vedere, contează enorm să nu uit două lucruri importante: faptul că un câine consideră că tu îi aparții, nu el, tie și faptul de a fi atentă la el pentru a-i înțelege mesajul.
Astă iarnă eram cu o prietenă, ne înțepenise dumnezeu într-o fundătură, cu mașina patinând în troianul de zăpadă. Zona, cu case semi-dubioase. Încercările de a scoate biata broscuță din nămeți se soldaseră cu victoria de a o adânci definitiv în noroiul de sub pojghița de gheață.
Mi-am luat inima în dinți și am pornit-o per pedes, la vale, să bat la o poartă, pentru ajutor.
Am auzit, în spatele meu, la douăzeci de metri, un lătrat de câine care venea în fugă, cu tot cu posesor, după mine.
Prietena mea mi-a mărturisit mai târziu că paralizase de frică, pentru că ea vedea namila de lup galopând.
Eu doar auzeam lătratul, în ceafă.
M-am întors spre câine și i-am zis: Ce faci puiul lui mami? Dragule. Știe mami că aici tu ești stăpân. Bravo!
Lătrând ușor modificat, câinele a făcut cale întoarsă.
În drumul spre casă, după ore de muncă la scos mașina din noroi (căci am adus ajutoare de la o casă învecinată), i-am explicat prietenei, care nu înțelegea de ce nu am fost și eu terifiată, asta: vocea câinelui îmi spunea că e de talie mare, dar că nu a ajuns încă la maturitate.
Lătratul era specific pentru un puiandru care începe să aibă acut simțul proprietății, însă, peste acesta, era dorința de a fi remarcat, ca personalitate….Dorință pe care i-am respectat-o, vorbind, în felul acela, cu el.
Câinii de pază sunt orgolioși, și când îi potolești, ei latră în continuare, cu sunete mai rotunde, însă… Se departează spunându-ți cvasi-politicos, ne-am înțeles, da? eu sunt in charge pe teritoriul ăsta…
**
Da. Eu înțeleg limbajul animalelor și comunic cu ele. Acest limbaj este alcătuit, ca și al nostru, din sunete simple. Este compact, fără cuvinte, nealambicat, iar starea se transmite prin stridențe sau rotunjimi.
Eu înțeleg limbajul animalelor, fiind atentă la sunete, la coadă, la ochi- la tot ce înseamnă non-verbal.
Omul are milioane de cuvinte în vocabular, prin care poate exprima absolut tot, și jur că am momente în care nu pricep o iotă din ce vrea să îmi spună, pentru că minte, ascunde sau își învelește mesajul, așa că îmi fixez privirea pe ochi și pe felul în care i se mișcă trupul. Nu mă las până nu înțeleg.
Dar. Îmi recunosc și eșecul: Sunt fracturată și fac greșeli regretabile când nu aud vocea sau când nu privesc persoana face to face.
În cazurile astea nu înțeleg și uneori interpretez eronat…
În ceea ce-i privește pe ceilalți, în comunicare cu mine, uneori am surprize de proporții… Cu toate că eu spun, absolut sincer, când sunt iritată de ceva, “vezi că asta mă deranjează, n-o mai face, te rog”, mi se întâmplă să nu fiu văzută, să nu fiu înțeleasă, deși cuvântul “Nu” ar trebui să fie destul de clar….
Deci, firesc, în momentul în care, sătulă să tot repet la infinit același lucru – mă enervez și fac o criză de nervi, interlocutorul mă privește… sugestiv.
Are senzația clară că în fața lui se află un animal care schiaună și căruia nu-i înțelege limbajul. Mesajul.
…Drept urmare, El -omul pune punct comunicării cu mine- Animalul.
**
…Am scris multișor, azi.
O anumită pereche de ochi, citind acest articol, va înțelege de ce, acum ceva timp, când mi-a intrat în birou, dialogul a fost acesta:
Eu: Tu ești îndrăgostita moartă.
Ea: Daa…E așa de evident? Se vede?
Eu: Nu știu. Eu văd, în ochii tăi, iubire… …Și văd, tot acolo, că EL… e mai tânăr decât tine.
**
Acum dau liber la mustăceală. 😉
…Care n-o să fie, știu eu, căci simt și prin eter; mai sunteți, acolo, câțiva ca mine…
aaa, imbratisea-te-as!!!!!
scumpa lu mami, de sufletel ca mine…
bine. tac. dar am ras. am ras. am ras.
Asa. …Ai grija cu zaharelul, da? (privire cu ochelari)
eram sigura ca o sa te duci in zona aia…incredibil…
Vezi, ca o sa vina Iulia, pregateste-te de nopti albe.
cand?
saptamana viitoare.
Deci esti translator? 🙂
Si eu inteleg animalele! De exemplu gastele, pe gaste le inteleg cel mai bine, de cand eram mica mica, ma fugareau ma “ssss ssssaiau” de numa numa, mai ales gascanul, prin asta imi spuneau ele ca vor ca “stolul” lor vrea sa ramana impreuna, sa nu le deranjez de la masa si sa stau cat de departe pot de ele.
Mesajul asta l-am inteles tot timpul, din nefericire matusa mea nu l-a inteles pana intr-o zi cand, gascanul i-a sarit la beregata, din fericire catelusa Jessy (care a murit de ani buni) se afla acolo si l-a potolit.
De atunci eu si matusa suntem minimaliste si ne ferim de “socializarea” cu gastele, mesajul lor e tot timpul acelasi “ssss, pleaca!!” si l-am priceput. :))
Gascanul te alungă pentru că te recepteaza ca fiind un pretendent la functia de sef de cârd. Gasca te alunga numai cand are boboci, in rest, e prietenoasa si mare guraliva, iti povesteste tot ce face. 😉
p.s Gastele nu-mi plac deloc, in schimb boboceii imi sunt foarte dragi, cand bunica mea a avut ultima data boboci era iarna spre primavara si ii tinea in casa pana se zdraveneau, eu am inceput sa ii iau in brate, sa ii mangai, sa stau langa soba cu ei pe picioare, era foarte placut, din nefericire vizita la bunici a fost doar de o zi atunci, si dupa ce am pus boboceii in cutie si am iesit in curte ca sa venim acasa, boboceii au inceput sa se agite si sa “planga”, mi-a fost mila, imi erau dragi si acum mi-e dor de ei. Si de cainii cu coada covrig ce ma asteapta in sat chiar si de motanul cel batranel si alintat. Da vine vacanta si ma duc eu la ei 🙂
Asa, mami, sa te duci, sa te bucuri. 🙂
Guraliva, guraliva, da era si amenintatoare :)) eu fiind mica si scunda, gascanul fiind mare, aproape cat mine atunci, ma speria… :))
In schimb cand o vede pe bunica cu vasul cu grau incep toate un gangurit de ala, ca si copiilor cand li se serveste masa… dupa ce le arunca graul, tacere deplina, sunt multumite 🙂
Au personalitate. 😉
Mda, sau sunt multumite ca au brutile pline. 🙂
Ca o paranteza, am realizat ca si animalele sunt geloase, ca si catelusile bunicilor, sunt 3, bunici le tin legate ca sa nu sara la necunoscuti, problema e ca nu le pot mangaia pe toate trei o data, asa ca incep sa se agite, mai ales preferata mea, Lulu, e un animal cu un caracter foarte puternic. :))
Intr-o noapte pe cand eram in sat si erau libere, draga de Lulu s-a urcat pe masa din curte, care e fix sub geam si a inceput sa latre, pana a iesit bunica la ea cu matura o potoleasca, nu s-a astepta o gaseasca chiar pe masa.
Ne-am distrat copios, cel putin eu :))
😉
In schimb un lucru ma deranjeaza la oameni cu privire la caini… de ce trebuie sa ii valorifice dupa rasa??!
Adica unii caini mor cu zilele abandonati pe strazi si nu ii vrea nimeni doar pentru ca sun corcituri, iar oamenii ar da sute de euro pe un pui de caine pudel sau mai stiu eu ce rasa, numa pentru ca e de rasa si are pedigree… nici nu le pasa de caini multor oameni, sunt folositi doar ca niste accesorii, cu cat rasa mai rara, cu atat mai scumpi, cu cat mai scumpi, cu atat mai falnici stapanii… e si cazul micului chuaua, care e un accesoriu obtional precum o geanta sau curea, si nu e tot timpul in trend.
de gustibus, bianca… Oamenii isi aleg rasa de caine cu care rezoneaza cel mai bine. Ca si oamenii, cainii au temperamente diferite. Si apoi, maidanezul are nevoie de libertate, daca s-a invatat sa stea pe strada…
Da, dar tot nu mi se pare corect, si apoi maidanezii se trag tot din rase de caini, cateii pe care oamenii nu ii mai vor si ii alunga , se inmultesc si umplu strazile…
Tu ai caine in casa?
Nu mai pot da replay la anterior, nu in casa nu am caine, stau la bloc, la bunici am cei 3 despre care vorbeam, daca m-ar asa mama mi-as lua un catelus mic, dar nu ma lasa… am doar papagalul fulg-de-nea, tu ai caine sau vreun animal?
@Bianca: Acum nu ma mai am decat pe mine, ca animal de companie, dar am avut de toate soiurile…
Te intrebasem daca ai caine… pentru ca am inteles, din ceea ce mi-ai spus, ca esti trista pentru faptul ca oamenii isi aleg cainii, cand foarte bine ar putea sa adopte un catel de pe strada.
…Si tu zici, biencuta: ”daca m-ar lasa mama mi-as lua un catelus mic”, deci ai alege, si tu. Aici voiam sa ajung. Ne luam animalute mici pentru ca asa credem noi ca e mai bine, si pentru noi, si pentru ele. De aceea nu putem acuza alti oameni, avem aceleasi coordonate.
oooo doamnee, eu am doi maidanezi mari (si grasi) la mine in apartament!!! doi am putut sa iau, doi am luat!! si in rest, lunar fac datorii la doctorul veterinar pentru aia de pe strada pe care ii duc la sterilizareee :))) ooo doamneee, niciodata nu reusesc sa ajung la zero ca sunt mereu trecuta pe caiet cu inca o castrarare…vesnica datoare :((
iubita de irinuca…Asa, mami. 🙂
eu comunic bine dintotdeauna cu batranii neajutorati si cu animalele. batranii imi par vietatile care au renuntat la mjoritatea barierelor in comunicarea lor cu universul, iar animalele sunt, pur si simplu, au instinctele nealterate, nu ca noi viciate de mii de informatii.
sunt intr-o empatie atat de profunda cu animalele si acum, de cand am crescut,cu oamenii, incat uneori nici nu trebuie sa ma uit intr-o anumita directie ca sa stiu cine e acolo si ce gandeste.
din pacate, aceasta ‘calitate’ e spooky pentru gandurile oamenilor, nu e, de cele mai multe ori, o zona prea draguta, dar in fine. tre’ sa te pastrezi rece.
revenind la animale… multi prieteni au observat ca la mine vin pisici, multe pisici. unii caini ma latra si pentru ca mergeam intr-o vreme des prin zone intunecata si pline de comunitari, ei ma latrau in satra. era fascinant cum la un anumit sunet ei se calmau. bineinteles, mergand des pe role, se gaseau unii mai ambitiosi care se lasau greu, dar si aia…
cel mai ciudat meci l am avut cu cainele de pe strada mea. o catzea, cred, grasa si batrana. cand m-am mutat aici a inceput instant sa ma latre, nerecunoscandu-ma. era exact asemeni catzelei din zona fostei locuinte, care acum nu se mai poate ridica in labutele ei ,din cauza burtii (de la castrare)
stiam ca tot ce vrea cateaua asta de care va zic este sa cedez in fata ei, sa-i arat putin recunostinta si sa-i intru incet incet in gratii. insa eu abea ma mutasem, dormeam trei ore pe noapte, plecam cu autocaru la pranz si ma intorceam tot cu el aproape de miezul noptii si numai sa intru in gratiile unei catzele batrane castrate n-aveam ragaz. asa ca am ignorat-o si, cand se ambitiona ca o sfidam prea tare cu nepasarea mea, venea si ma latra la picioare. cel mai rau ma ‘avertiza’ cand veneam cu oaspeti acasa.
relatia cu acest caine caruia nu i-am satisfacut orgoliul de stapan al strazii, s-a amortizat pana la acceptare depline in timp, din obisnuinta…
acum trec pe langa ea, ea latra putin, scurt, o data, ca si cum mi-ar spune:
“n ai cedat” si se intoarce in cealalta parte cu capul ei. nu se ridica, e un efort prea mare, iar energia ei, de animal batraior, trebuie dozata, instinctiv, perfect.
Si eu am o relatie speciala cu batranii, o empatie…
Din spusele și viața sfinților ortodoxi, aflăm ceva foarte interesant despre necuvântătoare. Părintele Paisios Aghioritul spune că ființa umană are capacitatea spirituală, mistică, de a domina spre bine animalul. Prezența unui sfânt transformă un leu, astfel încât să fie blând ca un mielușel. Părintele Arsenie Boca a fost văzut în câteva rânduri mângând lupi și urși, iar într-o dată, când mângâia un urs, ar fi spus unui om: ”Vezi, până și cu fiarele mă înțeleg, numai cu voi nu.”. Odată, trecea cu niște oameni pe lângă o tufă de la marginea pădurii, se oprește și zice ”Pleacă mă leneșule, că sperii lumea.” Un lup pleacă din tufiș în pădure. Altă dată, părintele Arsenie urca un deal și păsări s-au așezat pe umerii lui. Prezența sfântului duce la o reîntoarcere la starea paradisiacă a necuvântătoarelor, iar asta arată că ”legea junglei”, ”selecția naturală” sunt reflectarea mistică a stării căzute omenești. Părintele Paisios spune că de la această dominare spre bine câinele a ajuns să fie o excepție. Cred că asta s-a întâmplat tocmai din cauza dominării omenești, dar o dominare negativă.
Și aș ține să menționez un caz, legat de marele sfânt al Greciei secolului XX, părintele Porphyrios Bairaktaris. Pe când era duhovnicul unui spital, părintele Prophyrios avea un câine care îi era apropriat, oamenii chiar îi ziceau ”prietenul părintelui”. Plecat cu o treabă, vin niște medici americani pe la acel spital, în trecere. Se apucă să testeze nu știu ce pe câine și îl omoară. La întoarcere, părintele Porphyrios îl găsește într-un congelator. Zice ”Ce ți-au făcut, săracul de tine…” Și câinele a mișcat în mod miraculos coada… Eu țin acest caz de exemplu al nemuririi sufletului animal.
Ok, frumos ceea ce scrii… Eu ma refeream, in cazul meu, la faptul ca daca observi atent, daca ai focul si dorinta de a intelege, poti deslusi, si da, poti intelege.
Exemplele tale sunt de alta factura, prahovean… dar ma bucur ca le-ai pus aici, mai aflam si noi…
Te pupa mami.
Vezi tu, oamenii de știință vorbesc despre evoluție, de lupta pentru supraviețuire. Ei spun că dovezile arăta asta cu vârf și îndesat. Nu cred că are rost să mă apuc acum să atac bucată cu bucată evoluționismul, cum fac alți credincioși ortodoxi. Dar o voi lua de la bază. Evoluționismul, dacă a dovedit ceva, a dovedit că lumea și viața este ca și cum ar fi evoluat timp de milioane de ani, nu că a și făcut-o. Dacă există Un Dumnezeu Atotputernic, el putea să creeze nu numai în șase zile o lume ca și cum ar fi veche de miliarde de ani, ci chiar într-o secundă o lume ca și cum ar fi veche de miliarde de miliarde de ani. Disputa dintre evoluționiști și creaționiști devine cam irelavantă în aceste condiții, zic eu. Mă refer aici la lupta pentru supraviețuire, la agresivitatea animală, pentru a evidenția tocmai că în ortodoxie nu aceasta este starea inițială a naturii și a vieții, ci este rezultatul căderii omului. Și eu cred că există un fel de limbaj universal al ființelor vii. Omul și animalul au destul de multe în comun, nu poate fi negat asta. Eu zic că e ok să recunoaștem asta, ca ortodoxi, atât timp cât ne raportăm la om, cel creat după chipul și asemănarea Domnului, privind animalul ca asemănăndu-se cu omul, nu invers, degradând omul la animalitate. Eu zic că negarea spiritul animalului, a sufletului cu care putem comunica este periculos, pentru că este o poartă deschisă ateismului și materialismului. Săer sfârșitul Evului Mediu și începutul Renașterii, oamenii religioși din Occident au negat nemurirea sufletului animal, iar filosoful Rene Descartes a susținut chiar că animalele sunt ca niște roboți. Eu cred că o astfel de perspectivă asupra necuvântătoarelor a deschis calea negării nemuririi sufletului omenesc mai târziu.
Pot să spun că am prins și eu ceva din ”câinească”, cred. Am câini din copilărie, am conviețuit cu ei. Au sunetele lor care le scot, gesturi aparte. Diferă de la rasă la rasă, întrucâtva, dar este o bază comună tuturor. Eu mai imit din sunetele care le scot câinii mei. Ce or pricepe, nu pot știi prea mult, dar eu încerc să ”vorbesc” cu ei.
Iarta-ma, nu vreau sa intru in polemica, insa asta: “privind animalul ca asemănăndu-se cu omul, nu invers, degradând omul la animalitate. “… Ca ma apuca pandaliile…Omul, fiinta superioara…cea care ucide, nu din foame, ci din placere, omul, culmea evolutiei, care rade tot, ca virusul, consuma, prada, nimiceste tot ce e viu in jurul lui… “Degradam” omul la animalitate?? Ce mai putem degrada? Ee…dracie…
(Pardon.) 😉
Dar cum te situaezi cu plantele sau cele ne-vii, cum ar fi pietrele, apele?… Ai învățat și limba lor?
pietrele, nu, apele, nu.
Maaaai tu esti o minunata, stiam eu. De-ai sti cat de mult mi-a placut cum ai scris aici, si chiar daca a fost mult a meritat.
Felicitari, “Ce minune ca esti, ce mirare ca uneori esti neinteleasa”
Am ramas uimit de capacitatea ta de a comunica cu necuvantatoarele si de simtul tu de observatie.
Vezi ca simtul ala al meu de observatie a vazut si ca tu esti minunat. Sper sa iti fie bine, ma gandesc la voi. 🙂
Povestile tale mi-au amintit de tatal meu. Nu se temea de animale pentru ca le intelegea, stia sa comunice cu ele. In plus, rar i se intampla sa dea gres asupra caracterului unui om. Avea un al saselea simt! El era special (si nu spun asta doar pentru ca era tatal meu)… si cred ca si tu esti!
Sunt, dara, un pic, altfel. Simt altfel, parca mai mult decat trebuie. Si nu-mi gasesc locul… N-o fi aici, acum, locul meu, nu stiu…Sunt inconjurata de oameni si al dracului de singura…
Cunosc sentimentul. Te simt si probabil de aceea revin, recitind de nenumarate ori ceea ce scrii. Am intalnit pe cineva care vorbeste o limba necunoscuta mie, insa in mod paradoxal, inteleg tot ce spune.
nu e paradoxal. iar limba e comuna. e limba suferintei si-a ochilor deschisi.
manoooon, am facut azi, dis de dimineata, cunostinta cu un pui de porumbel ametit saracutul, nu-si putea tine capul nicium si ochii i se tot inchideau a lesin ( acus am descoperit eu cum au ei ochii- au pleoapele de jos in sus si is un pic transparente, le vezi ochisorii prin ele, ce mai nazdravanie!!!) asa, si ma tot intrebam eu care o fi baiul cu el, ca eu le iubesc asa pe toate animalutele dar nu le inteleg, of. iubesc multe lucruri cam fara sa le inteleg. ei, si si ma tot framantam eu ce sa-i fac, cand m-a vazut soferul unui autobuz (actiunea se petrecea intr-o statie), a incetinit si mi-a zis sa-i pun niste apa pe capsor. da-i, baga manutele in balta, stropeste-l, mangaie-l: nimic. nenea batranelul din statie ma vede neputincioasa, nestiutoare si vine si el, zice ca i-o trebui mancare. fuga fuga la magazinul de langa, luam seminte, curatam frumos, ii punem in cioc, al mic incapatanat, nu se lasa, numai nenea mai reusi sa-i bage doi samburi cu chiu cu vai, dar ii vine autobuzul si vai, eu nu stiu cum sa trag de cioc, ca mi-i frica sa nu-i fac rau si asta mic se tot zbate cand incerc. zic gata, il duc acasa si-om vedea. fac rost de un pahar de apa, slava farmaciilor grijulii pe vreme de canicula!,ii fac un dus usor asa si pornesc spre casa cu dansul in maini. ajung la semafor, ma pun si astept cuminte, e duminica, masinile nu-s buluc inca la marginea trecerii, suflu cu privirea spre semafor sa se faca odata verde si iaca ma trezesc ca eroul nostru isi ia zborul din mainile mele, o ia sanatos in sus si se aseaza pe stalpul de peste drum : ) zi si tu ce frumuseata de intamplare, ca-mi facu duminica mai duminica! si-acum iti scriu cu maini care miros a pui de porumbel si cu bucurie ca-ti doresc o duminica rotunda : )
Deci eu te iubesc definitiv. La maxim!
pssst! te imbratisez
ppst, si io pe tine. 🙂
[…] Limbaj de animal neînțeles. ah, well… are sens […]
Am petrecut primii mei 7 ani de viata in Husi, la bunicii de pe tata, ei m-au crescut, si a fost cel mai bun lucru care mi s-a putut intampla. Am avut multa libertate, si bunica mi-a acordat atata incredere incat ma lasa liber peste tot, si deci ma simteam respectat, si am profitat din plin de acest noroc, pentru a cunoaste mai bine lumea in care traiesc, fara interdictii si restrictii excesive, cum se intampla in multe cazuri.
Intr-o zi, prin august ’82, bunicul a cumparat 13 puisori de gaina, pe care i-am luat in grija imediat. Stateam langa ei, ii hraneam, ii ascultam, ii studiam curios si simteam nevoia sa ii inteleg. Imi placea sa iau pe cate unul langa mine, si sa il hranesc cu orez sau arpacas, si sa il vad cat de repede se plictiseste stand la mangaiat, si ar vrea sa se intoarca intre fratii lui. Asa am vazut ca unii sunt mai curajosi, altii mai speriosi, pe cei speriosi ii menajam, nu faceam miscari bruste, pe cei curajosi si prietenosi ii chemam dupa mine, imitand sunetele unei closti. Oricum veneau toti, dar cei curajosi ii chemau pe restul, si se incurajau unii pe altii la mancat.Sau isi furau unul altuia mancarea.
Incet-incet, au crescut, si am vazut cum s-a facut trecerea de la sunetele de pui mic, la cele specifice de adult. Am vazut, exact asa cum ai spus si tu, cum fiecare sunet produs are un inteles specific, exista semnalul de pericol, exista semnalul de “gata oul”, cel care il face inainte de a se aseza pe cuibar, exista si “discutiile” de “socializare” cu suratele de specie, si cel de disponibilitate…afectiva, sau cearta intre ele, barfa intre familii si cotete diferite, adica despre gainile vecinilor, si despre alte gainarii specifice.
Cand eram de varsta aceea, reuseam sa imit sunetele lor cu mare usurinta, si ele aveau reactiile corespunzatoare. Cand ma vedeau, se strangeau toate la gardul cotetului si incepeau sa alerge inainte si inapoi, cautand iesire, stiau ca vin cu ceva bun de ciugulit.
De asemenea, mi-au placut pisicile, si le imitam perfect miorlau-ul. Si acum reusesc, si ma inteleg bine cu ele, mai vad matze pe strada pe care le intreb ce mai fac, se uita curioase, si intrigate…uat za fac, unde-i matza ca n-o vad?? si dupa ce-si dau seama ca sunt poliglot, incep sa imi spuna of-ul, ca le-a lasat lumea de izbeliste si ca au nevoie de ceva siguranta, de protectie, de hrana, si…bani. Am glumit. Nu-si cumpara kitty-kat singure, ca-s comode. Le place sa aiba altu’ grija lor, desi de multe ori se plictisesc si isi iau coada la spinare, sa-si prinda soarecu’ singure. Si dupa aia ti-l arata, sa vezi trofeul, sa stii cat de isteata e. Si te vindeca, daca le mangai, de orice suparare. Se aseaza pe locul unde ai dureri sau probleme, si iau asupra lor ce trebuia sa duci tu. Asa ca daca se imbolnaveste, dupa ce ai mangaiat-o, ar trebui sa ai mai multa grija de tine, si de ea, si sa-i multumesti.
Si cu cainii…alta istorie.
Da, imitam perfect latratul fiecarui caine cu care “discutam”. In timp ce latra, dincolo de sunet, sunt niste mesaje pe care le poti auzi si intelege usor. Si ochii si coada, exprima ceva. Si multe din vietatile domestice imprumuta din felul de a fi al stapanilor. De aceea nu e de mirare ca intalnim si mici rautati, orgolii, dorinta de razbunare, frica, mandrie,gelozie, dar si dragoste, devotament, recunostinta, incredere, si altele, care ne uimesc uneori, iar alteori nu.
Cu cainii nu mai pot vorbi acum, nu am mai exersat de mult, dar stiu sa folosesc emotiile pentru a comunica destul de bine, si cuvinte, si gesturi.
Si porumbeii salbatici (gugustiucii) vin pana la geamul meu si ne studiem reciproc, minute in sir, de la mica distanta, de un timp incoace. Cred ca e vremea sa imi cumpar un dictionar de-al lor, sa incerc cateva cuvinte noi. N-ar strica, poate au relatii undeva, acolo, sus. Si e frumos sa ai prieteni peste tot.
Parintii mei au avut un papagal, Coco, tare istet, si care incepea sa imite sunetele si inflexiunile din vocile pe care le auzea de la aparatul de radio, cand erau stirile.
Nu stiu de ce, am avut senzatia intr-o zi ca ma striga pe nume, cand ma vede, si se bucura, asa cum fac papagalii, dand din cap circular, dansul lor specific.
Era simpatie reciproca.
era, da. 🙂 maama, dar ce le-ai trait si tu…