Oamenii sunt universuri sonore în care colcăie strălucitor derizoriul…
…Pe care n-ai cum să îl ratezi, mai ales că, eludându-l inconştient pe cel propriu, te aşezi confortabil la privit spectacolul pe care ţi-l oferă persoana din faţa ta.
Ochii nu mint. Dacă ştii să-i priveşti. Iar asta e o damnare.
Tipul are peste patruzeci de ani, e meseriaşul ăla cu vârstă nedefinită, care poartă, în el, putrid, cadavrul adolescentului care ar fi putut să fie, dar care a sucombat în plină formare.
E bărbat. Adică: din categoria aia de care am fugit toată existenţa mea, până când viaţa m-a prins şi mi l-a îndesat pe titel în beregată, tâmpito, trebuie să trăieşti şi asta.
E rudimentar, cu ochi de vulpe, arzători, linguşitor şi primitiv sexual. El, ca atâţia alţii, nu poate vedea universul meu în ansamblu, pentru că urmăreşte, obsesiv, o cât de mică sclipire a derizoriului din Manon. E singurul motor care îl face să se bucure de o nouă zi, căci – doreşte el să îşi demonstreze, obstinant – toţi suntem egal de infecţi.
Îi ard ochii când mă vede.
Are o poftă incontrolabilă de fomist, să mă consume, să mă tăvălească în pat, să-mi arate el meserie… E atât de evident, încât bien sûr că i-am zis-o, mă, mă ruşinezi, când vorbesc cu tine parcă defilez goală.
…Nu ştie, însă, cât de expus este.
Nu ştie că, dintr-o privire, am citit şi cât de mărginit e, şi cât de prost face sex.
Am lucrat, o perioadă de timp, la el, pentru a-l face să înţeleagă că eu nu scriu istorie cu organele genitale, ci cu inima. Îi e frică de mine.
Mă priveşte cuminte după gard şi face eforturi să priceapă că îndrăgindu-mă frumos, primeşte de la mine muzică, nu zgomot. Această muzică este dată de o relaţie umană strict profesională, fără conotaţii sexuale.
Dar în universul lui muzica este dată la maxim, în perioada asta, căci, profund îndrăgostită, cu privire strălucitoare, nu mai pot trece, transparentă şi invizibilă, prin faţa unui specimen ca el. Nu mai pot fi transparentă în faţa nimănui. …Deşi aş vrea. Pentru a mă feri de întrebări ale căror răspunsuri mă dor.
Ieri.
Pe coridor, iniţiez o conversaţie cu acest bărbat, legată strict de ceea ce trebuie să facă, pentru a mă ajuta la Gală.
Îi văd, în ochi, iar, vârtejul, patima, pofta, chinul, deci spun un banc drăguţ, pentru a-l trimite pe individ la locul lui după gard, forţându-l să se aşeze în decenţă – protejându-l, astfel, de Manon.
Dar el nu poate fi smintit. În universul lui s-a consumat lupta; derizoriul i-a devorat instinctul de conservare.
– Doamnee, ahh…ai o lumină, ai nişte ochi…Ai nişte ochi…Care parcă cer…Parcă cer iubire…
– Sunt îndrăgostită şi sufăr. Mă prinde, drama.
Vreau să mă îndepărtez, dacă o comite, îl rup în două.
– Stai…Tu ştii ce îţi trebuie ţie? Un bărbat adevărat, care să te strângă în braţe până nu mai poţi respira, să te pupe până când te sufocă, să te ţină numai lângă el, să te iubească aşa cum trebuie…
– Adorm, în fiecare seară, în braţele iubitului meu.
– … ?
– …Chiar dacă el nu este în pat, cu mine.
– Nuu, ai nevoie de cineva care să fie acolo, cu tine, să îl simţi!!!!
– Te re-feri la ti-ne, pu-iu-le? Şi simt săgeţile care mi se adună în ochi, mă terfeleşte, nu suport să îmi prezinte mizeria instinctului său primitiv sexual, când eu acum ard, curat, o iubire chinuită…
Fac un pas, să plec, până când nu e prea târziu pentru el.
În acel moment, universul lui explodează, iar muzica febrilă pe care vrea să mi-o dăruiască se schirceşte maladiv într-o compoziţie proprie: Sonata în FĂ major.
– Fă! …Iartă-mă! …Nona, tu… Ai nevoie de unul care să te iube… fută, na, c-am zis-o, până când nu mai poţi, şi ziua, şi noaptea, să te dea cu capul de pereţi, nu te supăra, dar chiar aşa este!! Înţelegi? Înţelegi??!!
Îl privesc. Împietrită. Deschid gura, şi ştiu ce vreau să îi spun. Şi ştiu ce voi provoca, acolo, în adâncurie acestui biet suflet torturat incontrolabil de rudimentar.
…Dar mă opresc la timp, nu am voie să mă contaminez şi să răspund cu ură. …Nu atâta timp cât iubesc.
Îmi iese din gură, nu ştiu de unde, nu ştiu de ce:
– Eu cred că tu ai diabet, fă-ţi analizele, transpiri prea mult, iar ochii au strălucirea aia…
Şi plec, lăsându-l ţeapăn.
…Mi-a luat trei ore să mă recompun. Nu mai am niciun pic de protecţie. Sunt a nimănui şi-a tuturor.
Hahaha,ultima replica a tăiat macaroana libidinosului.Nici dacă ma băteai nu-mi trecea prin cap o asemenea reacție.Hahaha,de asta te simpatizez,mai învăț și eu de la tine.De un asemenea specimen ma împiedic și eu zilnic.Deja știu ce sa-i spun dacă ma abordează desfrînatul 😉
Mi-a iesit de nicaieri, nici macar nu pot fi mandra ca am copt-o…
…Azi ma priveste cu ochi de caine. Probabil ca e o reactie la coada de topor pe care o arata ochii mei. 😉
vizionezi dr house?
Nu esti a nimanui, ai multi oameni in jurul tau care te protejeaza cu dragostea lor si care nu te lasa cand ai nevoie. Iar dobitocul o sa se convinga singur de conditia sa, in timp ce-i drept si fara sa sufere poate, dar o sa afle!!
Am vizionat dr. House, e cineva care n-a facut-o?
Ma comparam, intr-un timp, cu el, cand ma supar, dau niste replici de intepenesc auditoriul. Diferenta intre house si mine este, insa, structurala: eu iubesc oamenii, el este un fermecator mizantrop.
Am citit de 3 ori. Acum parca vad libidinosul in fata ochilor. Seamana cu cei care saliveaza cu nesimtire cand trec cu fetita pe langa ei. Uneori mai si comenteaza – replici rasuflate de agatat, evident. Numai ca eu nu am spontaneitatea ta. Eu sunt extrem de sobra si privesc prin om ca prin sticla, ca si cum n-ar fi acolo; deci nu vad de ce se simt unii mai barbati legandu-se de o mamica, care are si fetita de mana.
Oricum esti fantastica! Am ras de-am lesinat inchipuindu-mi fata “don juan-ului” dupa ce l-ai trimis la analize :))
Si nu cred ca gresesc atunci cand spun ca ai langa tine multi oameni care te iubesc!
Dara, in forul lui adanc, sa nu-i zic abis, este indragostit de mine. Inteleg. Si protejez.
Dar cand lumina din ochii mei de indragostita ii da LUI curaj sa se bage la inaintare, nu mai inteleg. Deci MA protejez. Femeile indragostite au un aer altfel, o aura, o lumina, de asta, cred, s-a declansat in el…yukul…
Si, apropo de analize, repet, ca si pe mine ma obsedeaza, nu stiu de unde mi-a venit…Ca, daca scoteam pe gura ceea ce gandeam, de fapt, era raaauuu.
Da, am oameni dragi, care ma iubesc. N-au incotro, pentru ca eu ii ador. 😉
P.S. Cand mergi pe strada, e normal sa nu ai spontaneitatea la tine, pentru ca nu ai istorie cu omul ala si titeii pedestri trebuie ignorati. Aici e vorba de alta chestie, eu il tot imping pe individ cu betisorul dincolo de gard de…sa tot fie ceva timp.
Intr-adevar, femeile indragostite il au pe vino-ncoa’ si “meseriasul” s-a simtit irezistibil. E clar ca bietul amorez nu a inteles acordurile fine, trasate de tine cu bagheta… mno, amu… daca omu’ cere, iaca ii mai dai si-o furca pe spinare. Sau il trimiti la analize :))) Poate-asa pricepe si el cum e cu dragostea,cu f**** si cu vanatoarea in extrasezon.
“Titei pedestri” :)))
😆 lool, ce haioasa esti…iti dai seama, noi doua, cu puiutza, trei, la plimbare pe bulevard…si sa zica cineva ceva…loool
dara, draga mea, sa redevin serioasa: titel a devenit o categorie, oficial, dupa ce si-a primit premiul Puliță 😉
Ah, da, domnul titel musita :))
Nici nu stii ce aventura e sa plec la o plimbare cu micuta dupa mine, mai ales sa mai am si ceva treaba… Daca am fi toate trei… nici nu vreau sa ma gandesc. Numai cat te citesc ma inspiri si imi aduci zambetul pe buze (ca sa nu spun ca hlizesc precum o… de ma intreaba si fetita de ce sunt vesela!) :))
Ce i-ai fi spus dacă nu te opreai la timp?
…sau eşti hotărâtă să nu contaminezi nici jurnalul, nu doar pe tine şi mintea nefericitului ? 🙂
Madddz,cred ca iti poti imagina, esti femeie. 😉
Sigur, dar astea din specia noastră sunt feluri şi feluri.
Mă gândeam că-i păstraşi respectivului o replică alta decât clasicele trimiteri către rădăcinile materne sau derivate din “Cu tine, niciodată – mai bine mă usuc singură, în spatele draperiilor trase.”
(Esti adorabila)
Pai, nu stiu cum sa-ti spun, cu mintea mea cea racorita de acum…
Cand ma enervez rau, lovesc dramatic. Unde doare. E un lucru urat, pe care il tin in lesa, si ma abtin cat pot.
Cunoscandu-i pe oameni, le poti face rau, aplicat pe caz. Asta e forta pe care incerc sa mi-o tin sub control. Caci nu e vorba numai de cuvinte, ci de privire si de atitudine.
Sunt destule exemple in jurnal. De care nu sunt mandra de loc! 😐
Late edit, de senila ce sunt: Bine ai venit in jurnal!!!!!
Ştiu că sunt destule exemple în jurnal, de asta întrebam, că toate deţineau o aromă de origenialitate (nu mă trimite la DEX, l-am inventat ca să îmbrace lucrurile pe care le-am citit aici la tine 😀 ) şi eram curioasă cum ai fi reacţionat dacă ţi-ai fi dat seama că respectivul nu merita să-i fi răspuns doamna din tine.
I get it şi mă gândesc acu’ c-a fost bine că l-ai pus la punct fără replici hardcore. Să ne păstrăm zen. 😆
Te pup şi somn uşor.
Deci esti minunata. clar.
Diferenta intre barbatii romani si cei de alte natii e uimitoare, chiar si la capitolul asta.
Nu m-am indragostit niciodata de un strain, dar citind discursul masculin cu miasme de transpiratie & usturoi, mi-am adus aminte de o faza care merita, cred, consemnata, aici.
E un nene vecin, arab naturalizat, care are un fel de aprozar in apropierea casei mele.
Venind de la job, aproape zilnic, cumparam pe acolo, asa ca nenea arabu’ ma tot vedea, mereu politicos, retinut, amabil – negustorul perfect.
Ochii ii luceau, e-adevarat, vedeam asta, dar ma faceam ca nu vad.
Intr-o zi ma intreba brusc: “Cati copii ai?”
Niciodata pana atunci nu avusesem nici un dialog cat de cat personal, vorbisem cu el numai despre mere, pere, cartofi etc.
Surprinsa, rad si-i raspund la cacialma: “Trei. Doi baieti si-o fata”.
Rase si el si adauga, privindu-ma printre genele negre: “Nu-i adevarat”.
“De unde stii?”, cochetez eu in continuare.
“Am vazut ca intodeaauna ai o singura paine in plasa”.
Am ramas muta… “Si-atunci, de ce m-ai mai intrebat?”, il interoghez eu, admirandu-i in sinea mea spiritul de obsevatie.
Arabul nu-mi raspunde, iese tacut de dupa tejghea si, apropiindu-se de mine, ma priveste fix.
“Sa-ti spun o poveste araba: intr-un sat era un baiat care se tot uita dupa o fata, o vedea azi, o vedea maine, ii placea de ea, era vecina lui, dar nu stia cum sa intre in vorba cu ea. O tot privea de la distanta … Pana-ntr-o zi, cand baiatul intra in curtea fetei, trantind poarta, urland, nervos si agitat, tipand ca vaca ei i-a mancat via. Fata incerca sa-l linisteasca, el nimic, suparat ca vaca fetei ii mancase lui via, ca ce face el acum … tra la la … pana cand fata reuseste sa-l potoleasca, il aseaza, ii da apa si reuseste sa-i spuna ca ea nu are vaca. Atunci baiatul recunoaste ca nici el nu are vie, dar ca trebuia sa intre cumva in vorba cu ea.”
… Am plecat din magazinul omului cu plasa plina de fructe si cu o lectie despre barbatie pe care nu o voi uita niciodata.
De altfel, de atunci, replica “vaca ta mi-a mancat via” a devenit proverbiala printre prietenele mele, carora le-am povestit cum m-a impresionat pe mine un vanzator de zarzavat, punandu-ma pe ganduri despre ce si cum ar trebui sa faca un barbat …
Pentru curiosi, nenea arabu’ e in continuare la fel de politicos si profesionist; mi-e drag sa cumpar de la el, imi mai spune cate probleme are cu legumele care se strica, cu vanzatoarele care fura … a inteles exact “mesajul” meu si nu a sarit niciodata calul.
Splendid!!!!!!
“… eu nu scriu istorie cu organele genitale, ci cu inima.”
clar de departe citatul meu favorit!!!
Asa, mami. Sa nu ti-l faci reper in viata, ca ne vedem la azil. 😉
Nicio femeie nu ar trebui sa suporte asa ceva.Si totusi,aici la noi nu cred sa fie vreuna care sa nu fi fost pusa, macar o data in viata,intr-o asemenea situatie.
Bine ca ai gasit replica potrivita.Dar esti sigura ca s-a prins?
bineinteles ca nu ar trebui sa fim murdarite de libidinosii astia, cu toate astea, se intampla…
Daca s-a prins? Nu stiu. Insa ar trebui sa vezi ce fata expresiva am…
Ieri mi-a intrat in birou cu ochi de caine, sa ma intrebe ce mai are de facut. Eu, daca va puteti imagina, eram cu mainile pe taste, scriind articolul dintr-o suflare, atat eram de incarcata, ca de aia e asa stufos…
M-am intors spre el, absolut normala, i-am spus ce are de facut, a plecat tiptil, i se domolise focul din privire…sau o fi facut o insulina…Bref, a iesit pe usa, si eu m-am intors la articol. Tot nervoasa.
Ce cretin.
Dumnezeule…
Intocmai, Gabitza, intocmai…
Ti-ai găsit medic dă famelie sonată nr.9 ?
Înțelesei greșit sau a fost doar o regie? 😉
Da și tu’mi plăcuși, acu-i toccata si pusă pe fuga în re minor.
Bravo, bis!
Ce regie, puiule? Vrei sa-ti arat ochii mei de atunci, cand am primit dedicatia muzicala? 😉
Apreciez replica ta de final,trebuie s-o mai citesc din cand in cand,sa ma tempereze cateodata cand am ganduri mai putin ‘ortodoxe’
lol.
[…] Exact acum un an, pe 30 mai, scrisesem ceva. Sonata în FĂ major. […]