Jurnalul lui Manon.

Ceea ce altădată ar fi fost o povestire care mustea de veselie adolescentină, astăzi va deveni o istorioară cu iz de tristeţe (am crescut).
Am cunoscut-o pe Manon când aveam 19 ani. Eram complet debusolată într-un oraş mare şi străin.
Nu mă regăseam niciunde şi strigătele de ajutor mureau în fiecare zi în copilul din mine. Fiinţă interiorizată dar amatoare de senzaţii diverse, care reuşeau să mă tragă afară din lumea interioară pe care o construisem cu grijă.
Mă lipeam de oameni într-un mod bolnăvicios uneori, dintr-o dorinţă viscerală de afecţiune şi atenţie, pe care am identificat-o şi echilibrat-o mult mai târziu, după ce viaţa a lăsat suficiente urme, ajutându-mă să înţeleg.

Fata aceasta, Manon, întâlnită într-o după-amiază spre seară de noiembrie, în casa unei prietene comune (Bună, Iulia!) m-a impresionat. Îmi plăcea să consum (încă îmi place, dar sunt mult mai selectivă) oameni interesanţi şi situaţii neprevăzute. Mi-am oprit atenţia asupra ei. Şi am început cucerirea. Luptam cu prietenia dintre ele două (în care nu mi-am dorit neapărat să intru; peste ani, am înţeles că sunt lucruri diferite), cu încăpăţânarea ei de a mă lăsa să-i invadez spaţiul şi cu faptul că eram de-o timiditate ieşită din comun, care devenea agresivitate în stare pură.

Am devenit prietene într-un final. Nu era prietenia dintre ele două; mă uitam fascinată cum Iulia şi Manon îşi împărtăşeau fiecare bucată de viaţă, fiecare intimitate şi înţelegeam că îmi este imposibil să fac asta.
Ne-am certat. De multe ori.
…Cel mai mult nu ne-am vorbit doi ani.

Îmi vine întotdeauna să râd când îmi aduc aminte de regăsire.
Am sunat-o şi m-am dus la ea. La serviciu. Aveam probleme existenţiale. Şi eu vorbeam. Ajungem la metrou. Luăm metroul. Şi eu vorbeam. Şi ea tăcea.
Mă întorc şi-i spun: Ai de gând să spui şi tu ceva?
Se întoarce spre mine cu o faţă serioasă: Ce să spun Ana-Maria?! Ultima oară când ţi-am spus ceva, nu te-am mai văzut doi ani… 

Eu sunt capricorn.
Ea e taur.
Eu sunt cinică.
Ea e luminoasă şi ascuţită. Ea spune că îmi place să consum oameni şi apoi plec.
Eu nu mai ştiu dacă e chiar aşa. Ea mă face să râd. E inteligentă.

Uneori când plânge de disperare şi vorbeşte despre familie şi viaţa caldă, mă face să mă îndoiesc de faptul că eu chiar vreau să fiu celibatară.
Eu sunt interiorizată şi sensibilă. Din prea multă sensibilitate, îmbrac uneori forma unui micuţ monstruleţ apatic şi crud.
Ea se poate împrieteni uşor cu oamenii. Şi le zâmbeşte din prima. 

Ne cunoaştem de aproape 11 ani. N-o să spun că e vorba despre iubire. O să vă spun că este vorba despre nopţi într-un cartier dristor din Bucureşti, un câine pupa care locuia din când în când la mine pe burtă, o femeie manon care iubea cu disperare (am prins două iubiri de-ale ei) şi o fată ana-maria care abia începea să simtă toate lucrurile astea.
Cafeaua de dimineaţă, ţigările, filozofeala de seară, o icoană din bucătărie unde îmi aruncam ochii mustrător de fiecare dată când Manon clevetea, râsetele şi poveştile. 

Îmi pare rău că nu am venit niciodată să te văd cum joci.

Unii oameni nu-ţi pot fi prieteni, pentru că ţi se aşază în suflet ca membri de familie. Deci, Iulia nu îmi este prietenă. 

Este cea mai frumoasă şi cea mai originală femeie din câte am cunoscut. Înaltă, cu cel mai plat abdomen, cele mai jenniferlopezice fese şi cea mai armonioasă fizionomie. O femeie cum numai în Moldova se mai fabrică, ce taie respiraţia prin simpla ei apariţie. 

Am cunoscut-o pe vremea când amândouă aveam speranţe de adunat, chirie de plătit şi tot timpul din lume.
Ea arăta ca o vedetă de cinema, iar eu ca o gospodină, cu turul atârnând la pantalonii de trening.
Urma să se mute cu chirie în garsoniera matracucii care mă evacuase, iar eu tocmai mă mutasem într-o altă garsonieră, mai ieftină şi mai arătoasă, pe acelaşi palier.
Pentru că m-a lasat dumnezeu vacă, tot eu, evacuata, am vopsit uşile vechiului domiciliu, înlesnindu-i serpenticei gazde calea spre a mai suge un biet chiriaş de mulţi bani. Ba, mai mult, am şi făcut pe clovnul la întâlnirea de afaceri, organizată la drum de seară, între hoaşcă şi virtuala nouă chiriaşă. 

Iulia m-a plăcut instantaneu, iar mai târziu mi-a mărturisit că felul meu de a fi, telefonul din perete marca Sony şi ventilatorul de baie (ale mele, nu apucasem să le recuperez) au hotărât-o să accepte şi chiria uriaşă şi tirania monstrului colector.

…Şi, astfel, într-o zi, m-am trezit cu ea la uşă. (Eram, la vremea aceea, o scoarţă blazată, fără dorinţă de socializare, terminasem facultatea cu zece şi eram aşezată călduţ într-un teatru.)
Dialogul nostru a fost acesta:
– Mi-aş dori să fim prietene, mi-ai plăcut de când te-am cunoscut.
– Eu nu vreau prieteni, nu înţeleg ce vrei… Îmi pari, sincer vorbind, mincinoasă şi curvă.
– M-am îndrăgostit de tine.
– Şi ce vrei, să te fut?

…Acum râdem de felul în care, eu, cap pătrat cu aromă de provincie, am luat cuvintele Iuliei mot a mot. 

…După aceea am devenit familie, şi nu am avut taine una faţă de cealaltă. Se întâlniseră două suflete bune, cu feluri de viaţă diametral opuse. Iulia voia să colinde, seara, eu aş fi preferat să fac o tocăniţă, ea făcea victime printre bărbaţi, eu suspinam după o familie, ea voia să se distreze, eu o mustram ca mamaia. …Până când am înviat şi am văzut că viaţa se întinde şi în afara garsonierei.

Am luat, una de la cealaltă, ce e bun. Eu am ajutat-o să-şi facă ordine în felul în care simte (M-ai nenorocit, Manon, îmi spunea mai târziu,  îmi era bine, aşa, fluture, m-ai făcut să mă conştientizez şi să îmi pese de bărbat) ea m-a ajutat să redevin cea care am fost: o femeie care pune preţ pe imaginea ei. 

A crescut lângă mine, iar eu m-am transformat, alături de ea.
Ne-am certat, ne-am urât, ne-am împăcat, ne-am sfătuit, ne-am luat pauze.
Eu i-am insuflat principii cu forţa, ea m-a obligat tacit să dăruiesc lumină celor din jurul meu.
Iulia m-a învăţat să zâmbesc, fără să o spună. Ea este un autentic personaj cehovian, care debordează de veselie în afară, iar pe dinăuntru are tainice dureri.
De la ea am prins şpilul (pe care l-am folosit prea târziu) cu „Bărbaţii sunt sătui de drame, dacă ai ceva pe suflet, pune-ţi oful în cheie satirică. Dacă eşti frustrată şi vrei să ataci, nu folosi lacrima, ci ironia.”  …Ea m-a dezbărat de patetismul infinit, eu i-am deschis inima spre sensibilizare.

Iulia mă strigă Manon. Aşa îmi spunea doar mama.

Acum mulţi ani, la ceas târziu de seară, sorbeam cafeaua în corpurile pline de tinereţe, şi am marcat momentul acela pe viaţă când un singur gând ne-a traversat simultan: „Să nu uităm niciodată cât de bine ne este acum!” …N-am mai trăit, de atunci, niciodată, acea senzaţie de fericire, care te face să crezi că viitorul tău va fi excepţional. 

…Câtva timp mai târziu, a început să ne trăiască viaţa pe noi, nu noi pe ea. Legate printr-un cordon ombilical peren, experienţele noastre sentimentale erau, într-o anumită proporţie, trase la indigo. Bărbaţii noştri erau la fel. N-am să înţeleg niciodată cum se potrivea ca amândouă să fim distruse simultan de câte-un rac metafizic, sau să ne zbatem, în aceeaşi perioadă, într-o relaţie cu nemernicul curvar şi însurat.

Râdeam, cu Iulia, până când simţeam că trebuie să mergem la baie. Încercam să ne potolim, după care pufneam, mai năvalnic, din ce în ce mai rău. Nu am mai râs cu nimeni, niciodată, aşa de mult.
Ne citeam gândurile, iar dacă mergeam undeva, comunicam din priviri.
O dată, împărtăşeam impresii şi îi spun:
– De ce nu putem avea relaţii la fel cu bărbaţii noştri? Să vorbim aceeaşi limbă, să râdem în hohote…Să-mi bag picioarele, Iulia, regret că nu m-am născut lesbiană. M-ai fi iubit?
– Te-aş fi iubit, da. Îţi dai seama ce pereche am fi făcut…
-Mda, ne-a lăsat dumnezeu dependente de mascului. M-ai fi iubit, zici…dar m-ai fi înşelat şi tu, curvă mică.
Iulia se gândeşte un pic şi-mi zice, cu o faţă pe care n-am s-o uit niciodată: Da. Te-aş fi înşelat. …Dar m-aş fi întors la tine…de fiecare dată. 
…Şi dă-i, râs, cu lacrimi…

Mergeam în discotecă şi se făcea cerc în jurul nostru, căci Iulia avea look-ul, iar eu aveam mişcarea. Eram minunate, şi într-o zi am întrebat-o, fudulă: Auzi, or mai fi femei speciale, aşa, ca noi?
Iulia a pufnit în râs şi mi-a răspuns: Manon, dacă eram unice, ne treceau în Cartea Recordurilor…
…Şi dă-i, râs, iar…

Dar şi când venea vremea dramei…Am epuizat-o pe Iulia, de atîtea ori, până când o aduceam în pragul lipotimiei, povestindu-i la nesfârşit ce mi-a făcut imbecilul, iar, şi am văzut-o pe Iulia plângând atât de rau din cauza unui nemernic, încât lacrimile i se amestecau, pe bărbie, cu mucii, iar ochii aveau vasele capilare sparte.
Am fost împreună la bine şi la greu. 

Plecată de mult din ţara asta de care se scârbise (Nu înţeleg, Manon, de ce românii nu pot fi civilizati şi nu pot să îi respecte pe cei din jur), Iulia mi-a lăsat un gol de doliu în inimă şi de atunci comunicarea noastră se face, fragmentar, prin messenger.
Dar şi la mare distanţă, destinul nostru de surori siameze a lovit din nou: fără să ştim una de cealaltă, ne-am combinat, fiecare, cu câte un şofer de camion. …Să râzi sau să-ţi scuipi în sân?

Acum suntem libere, şi fiecare aşteaptă pe şest ca sora de cruce să se combine prima, pentru a şti să se ferească instinctiv de masculul indigo care nu va întârzia să apară. 

…În toţi aceşti ani care au zburat am pus pe hârtie doar întrebările, decepţiile, frustrările. Când am început să scriu şi despre binele ce mi se-ntâmplă, acum doi ani, Iulia nu mai era lângă mine pentru a o putea lega direct de viaţa mea.

Şi ea e tristă, acum, pentru că îmi citeşte jurnalul şi nu înţelege de ce nu e şi ea aici. 

Eu plâng, acum, Iulia, şi te rog sa ma ierţi pentru că nu am scris despre tine, numai că în jurnal eu pun comorile pierdute.
Şi când scriu, acum, mă sfârşeşte, căci aşa de tare mi-e dor de tine, şi de mama, şi de Pupa, şi de visurile noastre, şi de nopţile în care nu mă lăsai să dorm, şi de râsul care ne elibera. Şi mi-e ciudă că m-ai lăsat a nimănui, şi mă doare că nu ai timp să vii să ne vedem.

Tu faci parte din sufletul meu şi te rog să mă ierţi pentru egoism. Nu voiam să scriu despre tine aici, aşa cum nu pot povesti despre mama. Aşteptam să-mi treacă dorul, ce imbecilă sunt… 

Uite, postez despre tine în jurnal, şi tu îmi promiţi că te întorci puţin acasă.
O să fac cafea bună, Iulia, şi îmi pun şi pantalonii vechi de trening, ca să ai de ce râde.

Te iubesc. Acum sper să lăcrimezi şi tu, scârbă mikă, fiindcă mi-am făcut fardul praf.

S.C.
În mod normal nu m-ar atrage. Nu-mi pare că e un bărbat superb. Nici extraordinar de bine făcut. Pare chiar puţin fragil, în ciuda înălţimii, ca bolnavii ăia de TBC. Nu emana sex appeal. Nu e extrovertit, ci taciturn. Deci, nu se afla în categoria must have.
Însă.
Ochii… Ochii lui au istorie. Nu le ştiu culoarea, pentru că privesc numai în adâncul lor.
Ei singuri, fără să facă nimic, îmi spun despre mediul în care a crescut. Despre ambiţia lui, despre egoism, despre lupta şi incertitudine, despre comoditatea dusă uneori până la indolenţă, despre frică şi nesiguranţă.
Despre complexe pe care încearcă, puţin abil, să le depăşească.
Despre lucruri făcute pe mai multe planuri, unele la jumătate de măsură.
Şi despre timiditatea acoperită de aparenta răceală.
Şi atitudinea… Un om cu un bun simţ desăvârşit. Cu personalitate puternică, plăcut surprinzătoare.
Îmi pare, paradoxal, că e un om trist în esenţă. Şi profund. În lumea sa interioară, bine ascunsă de ceilalţi, intuiesc un tablou vivant tapetat cu gânduri mari, planuri îndrăzneţe şi fantezii jucăuşe.

L-am ales să îmi facă parte din suflet de pe vremea când habar n-avea că existăm în acelaşi spaţiu. L-am studiat îndelung, pentru a găsi calea potrivită spre a-i atrage atenţia asupra mea. Şi am reuşit. Îi sunt dragă.

… Aşadar, uneori trec pe lângă el să îl respir. Mă opresc şi îi caut ochii, în timp ce inima îmi sparge pieptul. Iar el fumează, uitându-se interesat la mine, cu capul uşor aplecat într-o parte. Îmi pare minunat…
Aşa că îi spun aici că îl iubesc, şi că l-aş săruta delicat pe frunte, să nu-i distrug echilibrul.

În aşteptarea unor lucruri interesante în viaţa mea, încep o serie de crochiuri. Ale oamenilor care nu îmi sunt indiferenţi. Pentru cei interesaţi, fac şi la cerere…
Aşadar…
Din seria “Printre blocurile gri, e şi-al nostru. N6.“

Nicu.
Nicu e vecinul meu de pe palier. Un bărbat frumos, de 30 de ani. Are ochi expresivi, mari, căprui cu ape verzi, iar genele sunt luungi, ca o umbră. Zâmbet ştrengăresc şi privire isteaţă. E viu şi inepuizabil. Gesticulează larg. Vorbeşte tare. Şi mai tare, când bea… Iar Nicu bea cam mult, să fim serioşi…
Fost infractor. Are prieteni mai mult sau mai puţin dubioşi, care îl vizitează periodic.
Tăiat pe mâini, cu lama.
Tatuat.
Înger şi demon.
Îl ador, uneori, îl detest câteodată. Mintea îi e la fel de ascuţită ca şi cuţitul pe care-l purta cu el.
Are multe gagici. Le atrage ca pe muşte, şi toate se îndrăgostesc iremediabil de el. Până când Nicu se plictiseşte. Şi le fixează cu privirea aceea. De sticlă. Parcă te curentează.
E plin de farmec. Cu această carismă ne-a atras şi pe noi, vecinii. Fără să ne dăm seama, cu toţii am devenit o familie. Ne întâlnim în fiecare seară şi povestim ce ni s-a mai întâmplat. Ne serbam zilele de naştere pe hol. Ne certăm ca disperaţii. Ne separăm. Şi iar ne împăcăm.
Iar Nicu nu e niciodată străin de ceea ce se întâmplă.
Pasional şi temperamental, orgolios până la extreme, se manifestă ca şi cum ar vrea să decoleze. Un singur lucru îl împiedica.
Nicu este ţintuit în căruciorul cu rotile.

Cristina.
Cristina sta la 3. E mignona şi casnică. Frumoasă, cu ochi albaştri ca apa de ocean în care se reflectă cerul. Mama de copil superb.
Nu vorbeşte mult. Ascultă, interiorizata. Nimic din ceea ce se întâmplă nu trece neobservat de ea, indiferent dacă e viaţa ei sau a altcuiva. Misterul ei atrage automat respectul. Nu poate plânge, pentru că a învăţat să strângă tot în suflet.
Când e tristă, doar o umbră îi alunecă, pe fată.
Când se enervează, ochii ei arunca săbii. Te intimidează instant, fără să scoată un sunet.
Întotdeauna dă sfatul perfect, revelând, fără a dezvălui, un trecut care a marcat-o. Şi care a învăţat-o să fie atentă la ceilalţi.
Îi spunem ghinda, pentru că e mică. Şi am votat-o şefa de clan.

Gabriela.
Gabi are 39 de ani, însă pare sora fiicei sale. Are doi copii, băiat şi fata. Ambii superbi.
Gabi s-a născut războinică. La nervi foloseşte înjurături sofisticate.
Are ochi mari de căluţ, din care îi pescuieşti toate gândurile şi sentimentele.
Energică, fumătoare şi cafegioaica.
Vulnerabilitatea îi ţâşneşte din toţi porii ei de luptătoare.
Visează la o fermă cu cai.
E greu de smintit din gândurile fixe, şi se contrazice până în pânzele albe.
Nu poate trăi izolată, se sufocă.
E cuminte. Statornica. Iubeşte, de douăzeci de ani, acelaşi bărbat.
Se enervează spontan, şi criză de nervi pare că duce la apoplexie. Se calmează tot spontan.
O iubesc pentru lumina din ochi, pentru sensibilitate şi pentru că îi acord diploma de mama eroina.

Am descoperit o nouă specie de umanoizi: mimiţii, cu accent pe al doilea “i”. Ei reprezintă veriga lipsă dintre primate şi homo sapiens erectus. Ca organizare psiho-somatică se încadrează în crengătura neisprăviţi.
Ca aspect fizic, par persoane respectabile, cu ochi blajini, loviţi de nulitate. Dotaţi cu un ego supradimensionat şi (în funcţie de sex) testicule feştelite, ei dispun de o însuşire ce îi face adaptabili, mimetismul- care dă şi numele speciei.
Astfel, comportamentul şi ideile mimiţilor, copiază şi se mulează spontan pe comportamentul şi ideile interlocutorului. Când stau de vorbă cu un om cultivat, adera subtil la idei măreţe, etică şi spirit civic, cu o înflăcărare perfect sinceră. Când se întâlnesc cu oameni promiscui, barbari şi primitivi, devin numai muşchi cu vagi urme de grăsime. Dacă sunt masculi, le asudă ochii dupe un kur de curviştină, la unison, şi se simt onoraţi dacă vreo putoare le face onoarea să-i reguleze, plătită. Dacă sunt femele, aparţin subdiviziunii mimit halitor.
Cum îi recunoşti? E simplu: La furie, scapă porumbei de genul: “Nu mă cunoşti, eu nu sunt aşa de faţa cu alţii”. Apoi, fiind profund influenţabili, îşi schimbă ideile şi convingerile spontan, în funcţie de ultimul om care i-a influenţat.
Sunt veşnic nemulţumiţi, şi veşnic în căutarea unui om care să-i coordoneze, să-i conducă, să-i piseze, pe care îl reneagă, apoi, clamându-şi libertatea de a se supune din nou, altora, mimetic.
Se cred de esenţă superioară, şi numai când un mimit din asta te înjunghie, cu idei copiate de la altul, pe la spate, înţelegi de ce Dumnezeu, în marea Lui înţelepciune, a pitit bine, timp de mii de ani, aceasta verigă lipsă.
Zbată-se în pace!

În tinereţe, se consideră nemuritor.
Înspre senectute, îşi doreşte disperat să nu moară infirm sau neputincios.
Devine agresiv când e vinovat.
Orice avans sau clipire de geană feminină îl transformă în melasă.
Se maturizează după 35 de ani.
…Bărbatul.

Doamna Reli este vecina de la şapte. 70 de ani. Fosta asistenta şi iubitoare de tot ce-i viu. Crescătoare de boxeri, măritată cu un idiot. Mama de fată. Slabă ţâr, palidă, vopsita la păr negru abanos, rujata cu roşu, de zici, la prima vedere, până grăieşte, că e o arătare nebună. Nu e nebună, e mişto, dar vede slab, aşa că, la dozarea culorii…să trecem delicat peste aspect. Este preferata mea, dintre vecine.
Acum două luni doamna Reli a avut ceva la plămâni, destul de grav. A slăbit ca săracii ăia din lagărele de concentrare. De-abia îşi mai strunea boxerul din lesă.
Ei, şi mă opreşte pe scară, cu privirea fierbinte:
“-Donşoara Nona, eu ştiu că iubiţi florile…Am o floare acasă, şi aş vrea să v-o dau. A crescut mare în ghiveci, înaltă…
– Doamna Reli, de ce vreţi să mi-o daţi acum?”…În priviri i se citea fatalitatea, adânc întipărita idee că va muri. Voia să lase floarea cuiva care are grijă de ea. Îşi făcuse testamentul.
M-a rupt în două.
“- Ştiţi ceva, doamna Reli, vă mulţumesc. Însă acest cadou inopinat sună a ultima dorinţa. Drept urmare, fă-te matale bine, pune-te pe picioare, şi după ăia vin să iau floarea.”
Zâmbeşte timid-ruşinată că am prins ideea.
“-Ştii că te ador, doamna Reli?
– Ştiu.” Şi pleacă, zâmbind.
Au trecut, cum ziceam, câteva luni. S-a înzdrăvenit.
Floarea, un crotonel trufaş, e acum la mine în birou… Dăruită cu zâmbet şi speranţa, nu cu limbă de moarte. I-am cumpărat vas mare, pământ proaspăt. Nărăvaşa, nu se dădea dusă din găletuşa ei înghesuită, nu şi nu.
Am convins-o, şi acum stă lăbărţata şi fudulă la înălţime. Bărbatul a numit-o Breaza.
E superbă, şi o iubesc de două ori.

La etajul trei stă doamna Coca. Nu am înţeles niciodată de unde i se trage apelativul “doamnă”, şi nici diminutivul “Coca”.
Întregul palier îi aparţine. Scundă, stafidită şi cu părul vâlvoi, a pus stăpânire şi pe uscătorie. Dacă, doamne fereşte, cineva se vântura pe hol, spre ieşire (uite că nu le-am sugerat oamenilor să sară pe geam, pentru a evita circulaţia pe hol), uşa se deschide, apare capul alb, şi se propagă în aer un şuierat metalic: “Mai încet, da?!”…
Doamna Coca are treabă şi în faţa blocului. E harnica: mai sta la o bârfă şi, când treci, îşi spune părerea cu voce tare, mai face vânt pe ascuns câte unui copil, binecuvântându-l cu “al dracu’ cu cine te-a făcut”, mai tace, din când în când, cu priviri ameninţătoare…

Într-o zi, cineva i s-a căcat la uşă, pe preş. Nu ştim cine…
…De atunci, adică de aproape un an de zile, doamna Coca are, la intrare, o lumânare aprinsă. Chiar în faţa uşii. “E lumânarea cu blesteme”, îmi zice cineva, “în fiecare zi blesteamă să se aleagă praful de cel care i s-a cufurit pe preş”…
… A dracu’ chestie, domnule, de un an de zile, nu mor decât prieteni de-ai ei, bătrânii clevetitori din faţa blocului… ce ţi-e şi cu blestemele astea…

Inginer: o specie ce are ca demn reprezentant pe bărbatu-miu, ăla care are minte brici, imaginaţie pe supapă şi privire de cocker.
Nu este recomandat pentru relaţie cu artişti, deoarece riscă să developeze psoriazis capilar şi ulcer duodenal.
A nu se mişca din mediul lui, pentru a nu-l sminti din scorţoşenie, a nu se gâdila, pentru a nu-l forţa să râdă.
În rest, bun de făcut copii şi excelent la lecţiile de matematică.
De adorat după ce-i spargi coaja, de iubit după ce-i înţelegi misterul. 

… Adică la bătrâneţe şi geaba.

 **
Vânzătoarea cu atitudine
Generaţia veche
Un dinozaur uitat după tejghea, care îşi apără teritoriul, golindu-l de clienţi, pe principiul:”Nu vă convine, afară!”; se îmbunează preţ de o secundă la pipăirea de-veci-bacşişului, şi-şi revine spontan la starea de anacondă uitată în proiect.

 Generaţia nouă
O marie cu genă de fostă pălărie; poate fi smintită din paradigmă, pe principiul simpatiei. Astfel, dacă îi intri în graţii, poţi obţine produse (încă) neexpirate, dacă nu, nu.
Un viitor dinozaur.