La etajul trei stă doamna Coca. Nu am înţeles niciodată de unde i se trage apelativul “doamnă”, şi nici diminutivul “Coca”.
Întregul palier îi aparţine. Scundă, stafidită şi cu părul vâlvoi, a pus stăpânire şi pe uscătorie. Dacă, doamne fereşte, cineva se vântura pe hol, spre ieşire (uite că nu le-am sugerat oamenilor să sară pe geam, pentru a evita circulaţia pe hol), uşa se deschide, apare capul alb, şi se propagă în aer un şuierat metalic: “Mai încet, da?!”…
Doamna Coca are treabă şi în faţa blocului. E harnica: mai sta la o bârfă şi, când treci, îşi spune părerea cu voce tare, mai face vânt pe ascuns câte unui copil, binecuvântându-l cu “al dracu’ cu cine te-a făcut”, mai tace, din când în când, cu priviri ameninţătoare…
Într-o zi, cineva i s-a căcat la uşă, pe preş. Nu ştim cine…
…De atunci, adică de aproape un an de zile, doamna Coca are, la intrare, o lumânare aprinsă. Chiar în faţa uşii. “E lumânarea cu blesteme”, îmi zice cineva, “în fiecare zi blesteamă să se aleagă praful de cel care i s-a cufurit pe preş”…
… A dracu’ chestie, domnule, de un an de zile, nu mor decât prieteni de-ai ei, bătrânii clevetitori din faţa blocului… ce ţi-e şi cu blestemele astea…
