Jurnalul lui Manon.

Am avut o revelaţie drăcoasă: caracterul bărbatului care, cică, mi-a fost alături vreo patru ani, are absolut aceeaşi mărime ca şi penisul din dotare. Fantastic!
Îi doresc, în continuare, aceeaşi dimensiune de fericire şi bunăstare.
**
E uimitor cât de perfect nefericit este cel părăsit, şi cât de perfect prietenos cel care părăseşte… Armonia perfectă!
E şi mai uimitor cât de repede uita durerea cel părăsit când este căutat din nou, şi cât de umil e părăsitorul, întors în genunchi, demn… Penibilul perfect!
**
Voi reveni, dragă jurnalule, dar aştept să îmi treacă ura ce mă macină. Urăsc să nu înţeleg lucruri. Urăsc laşitatea şi fuga. Şi îmi urăsc milă şi jena pe care o am când o persoană nemernica se umileşte un faţa mea. “Milogului îi porţi traista”, îmi zicea înţeleapta mea mamă… Aşa este… Încerci să faci din defectele unui om, calităţi, cu ajutor discret şi cu încurajări, şi el, dintr-o dată, se leapădă de tine ca de o infecţie. Nu pot accepta aşa ceva. Nu pot să stau în banca mea şi să-mi rod unghiile, umilita şi părăsită fără o discuţie calmă şi lămuritoare!… Ei, nu pot…La urma urmei, ce explicaţii îmi mai trebuie, când comportamentul persoanei arata clar un ciucure de caracter, îndoit şi abrupt întrerupt din dezvoltare…!? Ei, şi ce dacă mă doare? O să-mi treacă.
**
Pustiul pe care îl laşi în urmă, fugind, te întâmpină la sosire, la fel de gol.

 Am crescut împreună cu doi fraţi. N-am să uit niciodată atenţia pe care ne-o acorda mama (mie mai mult cu palma, căci trebuia să fiu premiantă).
N-am să obosesc în a admira grija cu care, tot mama, îl vâna pe fratele meu mai mic, începând de la intrarea în casă (ca să nu umple camera cu ciorapi aruncaţi anapoda şi cu ghiozdan proptit pe sub pat), până la masa de zi cu zi.
Îi atrăgea atenţia să-şi ridice farfuria şi să o depună în chiuvetă, să o spele, şi să-şi strângă firimiturile de pe masă.
De fiecare dată argumentul era:”Într-o zi o să te însori şi o să te înjure aia de mamă, că nu te-a educat!” 

Dragii mei, a folosit. Am un frate extraordinar. Ne-am bătut toată viaţa copilăriei noastre, însă îl iubesc şi îl admir pentru că are grijă. Are grijă să nu fie nesimţit. Deci se poate. 

Întâmplarea face să fi avut şi eu, în decursul vieţii mele, vreo doi bărbaţi în bătătură, pe post de concubini. Şi am realizat că, în ambele triste cazuri, am ajuns să le afurisesc mamele, cu diverse ocazii…

Nu pot înţelege această suficienţă a unor mame, lipsa lor de preocupare pentru educaţia băiatului.
Să laşi în lume un om care, dacă se apropie de aragaz – varsă uleiul pe el, dacă duce furculiţa la gură o loveşte metodic şi consecvent de dinţi pe nervii femeii de lângă, dacă se dezbracă, bietele veşminte rămân pe duşumea, aruncate… Cum poţi să nu vezi cum creşte băiatul tău? Cum îl poţi lăsa aşa în lume?… Cum să nu te gândeşti, măcar pentru o clipă, ce impresie va lăsa el altor femei? 

… Poate că nu aş fi ştiut ce este normal şi ce nu, însă, cum am spus, am avut o mamă care ne-a învăţat.
De aceea am spulberat şi voi spulbera orice urmă de cinism al bărbatului când, la o observaţie pertinentă, de genul:”Suntem, totuşi, de doi ani împreună, nu crezi că ar fi timpul să arunci şosetele în coşul de rufe, nu sub pat!?”, îmi răspunde cu:”Aşa fac toţi bărbaţii, dragă!”
Nu, dragă, nu aşa fac toţi bărbaţii. Fătălăii, da. Oamenii cu deficienţe, da. Însă nu cei care au învăţat, în anii de acasă sau prin autoeducaţie că însemnul masculinităţii nu este nesimţirea, prin exces de comoditate, râgâială culă sau scărpinat în kur metodic…
…Că nu dau doi bani pe deşteptăciunea ta, dacă-i asezonată cu pârţuri de comportament.
Eei…

Da. Breaza e pe moarte. La transplantare, se pare că şi-a lăsat în găletuşa niscai rădăcini. Am dus-o la doctor, o ud în fiecare zi pe aripi cu puf de apă, îi vorbesc… Dacă va muri, voi fi şi mai nefericită decât sunt.

Dragă jurnalule, nu te-am răsfoit de multă vreme. Pentru că mi s-a întâmplat un lucru extraordinar de grotesc: pentru prima oară în viaţa mea, cineva mi-a făcut rău voit.
… Astfel că, pustiita, mâhnită şi cu gânduri negre în cap, nu am mai poposit pe aci, să fac mişto. Că nu-mi mai da mâna. Singura persoană de care aş râde în hohote, dacă nu mi-ar fi aşa de greu, sunt eu. Păi cum să nu râd de mine, în condiţiile în care îl primesc pe nemernicul părăsitor înapoi, înmuiata de târâşul lui, pentru că, după câteva luni, să mi-o tragă, la fel, din nou: “Vreau alte femei!! Plec. Nu te iubesc!”????

În tinereţe, se consideră nemuritor.
Înspre senectute, îşi doreşte disperat să nu moară infirm sau neputincios.
Devine agresiv când e vinovat.
Orice avans sau clipire de geană feminină îl transformă în melasă.
Se maturizează după 35 de ani.
…Bărbatul.