Jurnalul lui Manon.

La mine pe scara se pun cutii poştale noi. Mă obişnuisem cu vechile şi vandalizatele cutiuţe, însă noul preşedinte de scara, o muiere (proastă bocnă, măh!), zice că vrea să se vadă activitatea ei, chiar de la intrare.
Pentru a stopa din faşă protestele în barbă ale pensionarilor, la avizier scrie, lătăreţ, de-a lungu’: “Cutiile poştale se înlocuiesc cu banii din penalizări”.
… Prilej cu care o restanţieră care mai plăteşte, încă, penalizările de anul trecut, mi-a zis, aseară: “Bagi pariu că io le dau foc la toate?”

Văzându-mă în ipostaza în care, pe de o parte, cutiuţa mea cea veche e aruncată la gunoi, pe de altă parte, cea nouă e mistuita de flăcări, într-un avânt de spirit civic…am tăcut mâlc.

Am admirat întotdeauna, cu o aparentă dezaprobare, curajul şi nonşalanta de a face pipi cu zgomot, în wc-urile publice…
Spre deosebire de alte femei, stăpâne pe ele şi pe jetul lor, eu, cum ajung într-o toaletă publică (să ne înţelegem, e vorba de forţă majoră), mă chinuiesc să nu se audă nici un zgomot. Mă strecor în incintă, vinovată şi deja roşie în obraji, şi mă chinui să fac pipiul care brusc îmi trece, afurisindu-mă în gând că mai puteam să aştept încă alte 8 ore…De ce dracu’ am ruşinea asta, în condiţiile în care sunt singură acolo, doar io şi wc-ul? De ce nu pot să turui şi eu un jet sănătos, ba, mai mult, să vorbesc cu prietena de afară diverse, să ies trăgându-mi kiloţii indiferenta şi relaxată?
… Cum or învaţa femeile celelalte relaxarea aceasta, de la cine? De la mama, de la tata…?

…Am auzit că bărbaţii se aliniază pe o linie, în faţa pisoarelor, şi se uşurează în grup. În timp ce penisul atârnă picurător, ochii le umblă curioşi, în jur, la evaluarea concurenţei…
… Îţi mulţumesc, doamne, că nu mi-ai dat puţă, că mă pişam dracu’ pe mine, de ruşine, dacă aveam şi cocoşelul mic!

La etajul trei stă doamna Coca. Nu am înţeles niciodată de unde i se trage apelativul “doamnă”, şi nici diminutivul “Coca”.
Întregul palier îi aparţine. Scundă, stafidită şi cu părul vâlvoi, a pus stăpânire şi pe uscătorie. Dacă, doamne fereşte, cineva se vântura pe hol, spre ieşire (uite că nu le-am sugerat oamenilor să sară pe geam, pentru a evita circulaţia pe hol), uşa se deschide, apare capul alb, şi se propagă în aer un şuierat metalic: “Mai încet, da?!”…
Doamna Coca are treabă şi în faţa blocului. E harnica: mai sta la o bârfă şi, când treci, îşi spune părerea cu voce tare, mai face vânt pe ascuns câte unui copil, binecuvântându-l cu “al dracu’ cu cine te-a făcut”, mai tace, din când în când, cu priviri ameninţătoare…

Într-o zi, cineva i s-a căcat la uşă, pe preş. Nu ştim cine…
…De atunci, adică de aproape un an de zile, doamna Coca are, la intrare, o lumânare aprinsă. Chiar în faţa uşii. “E lumânarea cu blesteme”, îmi zice cineva, “în fiecare zi blesteamă să se aleagă praful de cel care i s-a cufurit pe preş”…
… A dracu’ chestie, domnule, de un an de zile, nu mor decât prieteni de-ai ei, bătrânii clevetitori din faţa blocului… ce ţi-e şi cu blestemele astea…