Jurnalul lui Manon.

Ceea ce altădată ar fi fost o povestire care mustea de veselie adolescentină, astăzi va deveni o istorioară cu iz de tristeţe (am crescut).
Am cunoscut-o pe Manon când aveam 19 ani. Eram complet debusolată într-un oraş mare şi străin.
Nu mă regăseam niciunde şi strigătele de ajutor mureau în fiecare zi în copilul din mine. Fiinţă interiorizată dar amatoare de senzaţii diverse, care reuşeau să mă tragă afară din lumea interioară pe care o construisem cu grijă.
Mă lipeam de oameni într-un mod bolnăvicios uneori, dintr-o dorinţă viscerală de afecţiune şi atenţie, pe care am identificat-o şi echilibrat-o mult mai târziu, după ce viaţa a lăsat suficiente urme, ajutându-mă să înţeleg.

Fata aceasta, Manon, întâlnită într-o după-amiază spre seară de noiembrie, în casa unei prietene comune (Bună, Iulia!) m-a impresionat. Îmi plăcea să consum (încă îmi place, dar sunt mult mai selectivă) oameni interesanţi şi situaţii neprevăzute. Mi-am oprit atenţia asupra ei. Şi am început cucerirea. Luptam cu prietenia dintre ele două (în care nu mi-am dorit neapărat să intru; peste ani, am înţeles că sunt lucruri diferite), cu încăpăţânarea ei de a mă lăsa să-i invadez spaţiul şi cu faptul că eram de-o timiditate ieşită din comun, care devenea agresivitate în stare pură.

Am devenit prietene într-un final. Nu era prietenia dintre ele două; mă uitam fascinată cum Iulia şi Manon îşi împărtăşeau fiecare bucată de viaţă, fiecare intimitate şi înţelegeam că îmi este imposibil să fac asta.
Ne-am certat. De multe ori.
…Cel mai mult nu ne-am vorbit doi ani.

Îmi vine întotdeauna să râd când îmi aduc aminte de regăsire.
Am sunat-o şi m-am dus la ea. La serviciu. Aveam probleme existenţiale. Şi eu vorbeam. Ajungem la metrou. Luăm metroul. Şi eu vorbeam. Şi ea tăcea.
Mă întorc şi-i spun: Ai de gând să spui şi tu ceva?
Se întoarce spre mine cu o faţă serioasă: Ce să spun Ana-Maria?! Ultima oară când ţi-am spus ceva, nu te-am mai văzut doi ani… 

Eu sunt capricorn.
Ea e taur.
Eu sunt cinică.
Ea e luminoasă şi ascuţită. Ea spune că îmi place să consum oameni şi apoi plec.
Eu nu mai ştiu dacă e chiar aşa. Ea mă face să râd. E inteligentă.

Uneori când plânge de disperare şi vorbeşte despre familie şi viaţa caldă, mă face să mă îndoiesc de faptul că eu chiar vreau să fiu celibatară.
Eu sunt interiorizată şi sensibilă. Din prea multă sensibilitate, îmbrac uneori forma unui micuţ monstruleţ apatic şi crud.
Ea se poate împrieteni uşor cu oamenii. Şi le zâmbeşte din prima. 

Ne cunoaştem de aproape 11 ani. N-o să spun că e vorba despre iubire. O să vă spun că este vorba despre nopţi într-un cartier dristor din Bucureşti, un câine pupa care locuia din când în când la mine pe burtă, o femeie manon care iubea cu disperare (am prins două iubiri de-ale ei) şi o fată ana-maria care abia începea să simtă toate lucrurile astea.
Cafeaua de dimineaţă, ţigările, filozofeala de seară, o icoană din bucătărie unde îmi aruncam ochii mustrător de fiecare dată când Manon clevetea, râsetele şi poveştile. 

Îmi pare rău că nu am venit niciodată să te văd cum joci.