Trec, unii, prin viață, bătrâni și triști, de parcă s-ar fi născut cu lumânarea aprinsă pe piept.
Neviii.
Ochii le băltesc a nelumină.
Sunt mici, dar te privesc de sus, din golul absolut.
Suspină sacadat și-aproape-n șoaptă cuvintele, obligându-te să te ciulești și să încerci, forțat de politețe, să asculți nonsensuri.
Se-ntâmplă o dată, de două ori, de trei…
A patra oară simți nevoia să îi priponești de ușa de la intrare, ca să-i strivești de perete când intri și când ieși, doar-doar s-or trezi la viață.
Politețea lor de vulpe te incită să înjuri.
Minciunile suflate cu aer conspirativ ți se lipesc de urechi ca tencuiala grea.
Deviat de la sens, nutrești, pentru o clipă, dorința perversă de a le acoperi gura cu hârtie de prins muște…
…Dar pritoceala lor metodică, fatal, îți rade tot elanul, de ajungi să simți că ai coada între picioare în loc să înfigi steagul luminii, sus, pe redută.
*
Deși te umbrește momentan,
Neviul își picură apă de întuneric pe tăciunii propriului răsărit.
