Strivesc sub talpă o tristeţe mocnită.
*
Văd, prin fereastra biroului, copăcelul plin de muguri. Dincolo de el, e blocul cu tencuiala căzută. Arată sinistru. Părăsit.
De el îmi lipesc privirea, nu de mugurii care se alintă în vântul de primăvară.
Mi-am împrăştiat, nu ştiu cum, nu ştiu când, sufletul – în cele patru zări.
Îl chem la ordine, în jurnal, căci aici este cutia cu amintiri.
Nu vrea. Nu poate. Sau chiar nu vrea.
*
Prezentul, exceptând momentele rare de bucurie tremurătoare, este, pentru oameni, un prilej de fugă spre mâinele promiţător.
Când viitorul devine prezent, ne ascundem, nostalgici, în trecutul de care am fugit.
Amintirile capătă amprentă şi parfum.
Eu văd că azi sunt tristă şi ştiu că, peste două luni, voi spune era, încă, bine… atunci.
*
Jurnalul meu arată, azi, precum blocul acela cu tencuiala căzută.
N-am să-l vopsesc.
*
A scris, în locul meu, tristeţea cea mocnită.
Care, la auzul unei voci, a găsit o cale şi s-a eliberat.
Perfect.
Suntem două, în aşteptarea lui nimic.
