În mod normal, m-ar încerca o stare metafizică. Primăvară, triluri, chestii, amor…
Neah. Mă uit la cicatrici şi-mi ies la numărătoare prea multe.
Sau ar trebui să ies la vreo terasă, cu un grup de oameni. Ei să zică doamne-ajută că suntem departe de Japonia, iar eu să le spun, sfredelindu-i în pupilă: Mă, Terra este foarte mică… Ce se scurge din centrala aia… o să ajungă şi la noi…
N-am stare de polemici retorice.
Adevărul este că…
Mă ascund de jurnal. Înainte era invers.
Am întâlnit răul, şi respirăm acelaşi aer. Ştiţi cum e.
Mă protejez, deocamdată.
Îmi trebuie forţă, pentru a-l neutraliza.
Am nevoie de toată energia bună pe care o transmit oamenii-oameni. Tăcând.
