Jurnalul lui Manon.

Vă pup pe ochi. Pe ochii voştri cei frumoşi. Cei veseli, cei ghiduşi, cei înnoraţi, uneori.

Şi vă doresc tot ce-mi doresc şi mie:  zâmbet mult şi iubire împărtăşită.
Iubirea oamenilor, şi a Omului.

La mulţi ani, fetiţe, pentru voi, şi La mulţi ani, băieţi, pentru mamele voastre!

Iuhu!
Mă duc să mă fudulez prin şcoală, de ziua noastră.

Mă îndrăgostisem, la cinșpe ani, lulea. Și eu, și altele.
Obiectul admirației și sursa palpitațiilor noastre juvenile era întruchiparea lui Prince Charming.
Cei mai minunați, senini, ochi albaștri și un zâmbet fermecător. Carismă. Lumină – pe față, în vorbă.
Băiatul acela radia ca soarele, și-mi pârjolea inima.

Foarte probabil să fi crezut că sunt o idoată, la cum mă fâstâceam, când îl vedeam. (Mă fâstâceam că nu puteam să fug.)

În orășelul acela provincial, plin de mutre acre, acest băiat și familia sa păreau extratereștri. Toți patru erau superbi. Buni. Luminoși. Altfel.

Iar el… El era ca un rotund de energie, ți se lipea instant de retină, de suflet… Să menționez că îi plăcea să cânte la chitară? Și cum arăta în momentele alea? Zic să trecem peste, și să punctez doar că simțeam cum mă ia leșin de la genunchi.

L-am iubit, l-am visat, m-am urât pentru că nu sunt frumoasă. Cam vreo trei ani.

Au plecat din oraș, el și familia, și l-am mai văzut, de atunci, doar de vreo trei ori, întâmplător, când își vizita prietenii.
– Ești tot cuminte? Mă întreba.
– Da, îi răspundeam eu, topită și copleșită, încă, de energia bună și de zâmbetul acela, pe care nu l-am mai întâlnit, de atunci, decât în oglindă – trecuseră ceva ani, înțelesesem multe, și mă curățase malaxorul vieții.

…Malaxorul vieții… Mă întreb, de douăzeci de ani încoace, mereu, ce mai face băiatul cel frumos… Cum îi este… Cum arată…
Mi-au rămas intacte admirația și respectul. Și îmi e, uneori, dor. De zâmbetul ghiduș și de sufletul lumină.

*
Ieri eram pe Facebook, bântuiam prin pagina unei tipe cu care sunt, evident, prietenă, dar pe care n-o cunosc.
Și văd.
În lista ei.
Numele lui.
Și simt că îmi leșină genunchii.
Dau click pe poze.
Lumina.
Zâmbetul.
Ochii. …Ochii și mai vii, acum, căci are așezat, pe piept, un bebe cât o păpușă, care face nani.

Îi las mesaj: Deci tu… …Te îmbrățișez cu toată bucuria regăsirii.

Simt, azi, în piept, o emoție copleșitoare, căci îmi răspunde: Nu cred… Nu-mi vine să cred… Sună-mă, te rog.

*
Mi s-a întors acasă – în inima asta pustie – o frântură de lumină vremelnic rătăcită.
Așa iubesc eu. Altfel.