Jurnalul lui Manon.

Mă sună, de departe. Că are inima franjuri și niciun suflet aproape.
Și-mi povestește. Cum iubește. Cât o doare.
Și el o iubește, și a frânt o inimă ca să fie cu ea.

Mă sună, de departe. Îi e greu.
A părăsit-o.
–  S-a întors la aia, și nu înțeleg, Nona, spunea că n-o suportă, că eu sunt jumătatea lui…
–  Mda…

Pauză.

Tace greu și-și pregătește întrebarea:

–  Auzi, Nona, tu crezi că a început să crească ceva între ei?
–  Da.
–  Ce?
–  Abisul.

Voi știți de câte ori mi s-a spus mie, la 16, 18, 20, 23, 25, 28, 30 de ani: “Ești nebună!” / “Smucito…” / “Nu ești normală.” / “Ești proastă, pui la suflet orice.” / “Ai prea multă energie, mă obosești” / “Fraiero, nu mai crede în toți, că numai unii sunt oameni!” ? …De sute de ori.
Uitasem.

*

Azi, un suflețel mohorât mi-a arătat un mesaj pe care l-a primit de la un om căruia i-a acordat ajutor: “Ai nevoie de psihiatru, nu de prieteni.”
Deci jbaaang! O ghilotină.

Suflețelul ăsta este unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit. Vesel, frumos, săritor, sprinten, altruist…

I-am răspuns: Nu te întrista. Acesta este un mesaj trimis de un om cu scaun la cap. Și când pronunț scaun, tu să auzi excrement.

*
Am remarcat, în destul de multișorii ani pe care i-am trăit, că oamenii buni sunt altfel. Mă refer la oamenii-oameni care au puterea de a schimba, de a îndruma, de a îndrepta.
Sunt ieșiți din tiparele banalului sec și fad.
Pentru că nu sunt mânjiți. Pentru că ei sunt curați. Nevânduți. Le lipsește organul parșiveniei. Sunt deschiși. Obositori.

Ceilalți, obosiţii, cu cât mănâncă mai mult căcat, cu atât capătă mai multă greutate. Încearcă să se păstreze low profile.
Are sens. Ei trebuie să acopere. Uneori să te.

*
Uitasem cât am suferit, demult. Uitasem cum te sfâșie când primești pumni în gură pentru că ești OM.
…Dar mi-am amintit, într-o secundă, privind la ochii cei mari, triști și buni.

*
Așadar.
Într-o primă fază, lista mea de ignore a primit cadou un nume nou. …Deci jbaaang! Sabia lui Damocles.