Așteptam începerea spectacolului, și o văd pe aia mică defilând prin zonă cu o pungă.
– Ce ai acolo?
– Pogăcei. Vrei?
– Vreau, mulțumesc.
Și mănânc, și eu, și alții, rotunjimile alea de cocă. Alții, cu poftă. Eu, cu doamne-ajută-n gând.
– Măh, zic, găluștile astea au chimen, iaik! Mi se înțepeniseră printre dinți semințele alea cărora le detest gustul.
Ceilalți mă ignoră, căci sunt prea ocupați cu savuratul gogoloaielor.
Mă uit la a mică. Îmi pare că ea ronțăie o sărățea.
…Și îmi iese din gură, fără să gândesc, asta:
– Aia are himen?
A mică pufnește în râs: Ăăă… “himen”, Nona?
Într-o fracțiune de secundă îmi dau, în gând, un pumn în meclă, încerc o psihanaliză pentru a-mi explica de ce am pocit cuvântul, ba, chiar, îl și implor pe tata Freud să mă dumirească.
Nicio șansă.
Încerc s-o redresez (întrebându-mă, în paralel, dacă am loc să mă pitesc sub gradenă):
– Eei… “himen”… Am pronunțat “c”-ul în gând (și-n sinea mea, vaco, e un grup de litere, nu le poți despărți!)
A mică zâmbește, iar mie mi se pleoștesc urechile, ca la căței.
Refuz să analizez actul ratat, și nu cer răspuns nici de la cititori…
… Căci, dacă aș fi în locul vostru, aș răspunde la fel.
