Mi-a scos dumnezeu în drum un personaj de care nu mai știam, slavă cerului, nimic.
Dar, dacă tot mi-a tăiat calea, l-am cercetat (după ce mi-am scuipat în sân. În gând.)
*
Este năucitor felul în care unii oameni practică jocul manipulării – ca pe un dans de societate. Riguros, cu coada de la frac țeapănă, cu genunchii flexați regulamentar dar cu picioarele în paranteze.
În funcție de audiență și de scopul lor abject, își încep reprezentația printr-un knix feciorelnic, o reverență plină de ouă sau un BAU! care dezvăluie caninii de bampir.
După care încep dansul, pe o melodie numai de ei știută. Se unduiesc în formă de serpentină, sau atacă o mișcare de spirală în poante pentru a te integra în jocul minții lor.
Sar ușor pe vârfuri de idei, poznași, ca hipopotamii ăia din desenele animate- cu tutu la brâu.
Fac piruete în jurul tău ca lebăda pe moarte, privindu-te sugestiv.
Prestează dansul indienilor – ca să te ardă focul, și defilarea generalului – ca să te sperie ambițul.
Mimează pipa păcii și te atrag la modul smuls într-o periniță doar pentru a se asigura că pupându-te pe gură ți-au sorbit sufletul…
Nu apuci să scoți un vai, un oh, sau să murmuri un nu… Ești amețit și aproape convins, la finalul fără aplauze, că… tu ai prestat baletul.
…Deci, mâine, vei fi și deșelat și mut. Nu vei putea comenta nimic despre prestația lor.
Argumentul complicității plutește în aer ca tămâia: deși pari nevinovat, ai luat (totuși) parte la un moment artistic interactiv.
*
…Fenomenali oameni… Ca ăsta pe care l-am întâlnit, fe-reas-că-mă dumnezeu…
Am stat încremenită, privind cum el, serpentic, încerca s-o execute pe o duduiță din branșă.
Dansul manipulării a fost aproape de perfecțiune.
Pe balerin l-am poreclit, aplaudându-l cu degetul mijlociu ridicat, AK-47.
… Iar duduița din branșă am fost eu.
